Ospitalitatea moldovenească

Ospitalitatea moldovenească

Când vine vorba despre însuşirile românului dincolo de capul plecat, capra vecinului şi Mioriţa laie, ospitalitatea este invocată cu majuscule. Incepusem să cred că suntem unii dintre cei mai “tari” în această direcţie când s-a întâmplat ceva: un prieten basarabean a cărui familie a emigrat în România când Moldova a fost ruptă şi dăruită marilor noştri vecini de la răsărit, ne-a luat într-o vizită de trei zile dincolo de Prut. Era după proclamarea independenţei şi podul de flori (sau “viţăvercea”, nu ştiu exact ordinea acestor evenimente).

După ce am trecut peste Prut am admirat pălăriile ciudate ale poliţiştilor şi vameşilor, am străbătut ţinuturi fertile, pline de livezi şi viţă de vie. M-a surprins lipsa indicatoarelor din şoseaua principală spre localităţile rurale şi absenţa oricărei industrii. Şoseaua era bună, o largă cale ferată era mereu tupilata şi camuflată de cârduri de arbori  şi boschete, pomii şi viile erau încărcate de roade şi locuitorii se întorceau de la câmp desculţi.

Prietenul nostru era invitat de primarul unui sat la o mare sărbătoare şi, ca să nu vină cu mâna goală, ne-a luat cu el. Primarul avea o casă mărişoară; într-un ditai salonul la loc de onoare era o masă de 24 de persoane, cu scaunele adecvate. Era camera de “ospeţie” (“musafiri”, mi-am tradus eu imaginându-mi că e folosită de crăciun, revelion… ) şi am înghiţit multe bucate bune însoţite de compot în două stări – lichidă (se face la damigene de 50 de litri) şi gelatinoasă – “tremurici” roşu, făcut din vişine (un fel de jeleu dezmeticitor după beţie), vin la carafe, o masă pantagruelică! Ne-am culcat îndopaţi.

Am văzut ziua unde este toaleta (model gaură peste groapă), un loc foarte dispreţuit, izgonit în fundul curţii. M-am luptat cu uşa din dreapta, care se deschidea greu, săpase deja un semicerc în “podea”  şi cred că rezistenţa ei la deschidere oferea siguranţă “locatarului “; dacă era invadat avea tot timpul să-şi ia toate măsurile deoarece zăvorul lipsea. După o cină cu multe lichide drumul până în fundul curţii a fost mai mult decât necesar. Noroc că era luna căci de alte lumini, lanternă sau lumânare nici vorbă! Noaptea, într-un loc străin, vag orientată în spaţiu, am pornit în expediţie.

Am ajuns, am învins uşa după o scurtă şi grăbită luptă corp la corp şi când eram într-unul din cele mai fericite clipe ale vieţii, am auzit îngrozitor de aproape un mormăit gros şi răguşit! Câinele era legat în cu totul altă parte! Deci, nu era el! Am căzut, pe loc nu în gaura ci într-un fel de comă! Imaginea unui urs fioros mi-a apărut imediat în minte. O brumă de raţiune îmi şopti că, în zona cultivată, colinară, nu puteau asemenea fiare să vină până la casele oamenilor, în toiul verii. Da’ un mistreţ ? Fără pădure în apropiere ! Mormăitul se repetă şi capătă identitate – era un grohăit! Porcul nelipsit din toate gospodăriile îşi împărţea spaţiul cu toaleta (erau “încăperi” separate şi se făcea astfel economie de groapă – una bucată deservea două scopuri). Auzind zgomote, el nu a făcut decât să mă salute şi să-şi anunţe prezenţa ca nu cumva să dau peste el. Ziua nu mă întrebasem de ce mi s-a indicat numai uşa din dreapta (căci erau două). Am aflat pe întuneric.

Dimineaţa nu ne era foame deloc dar acest fapt a fost de necrezut; ne-am aşezat iarăşi în camera de ospeţie şi platouri cu diverse aperitive şi mâncări plus carafele pline, plus dulciuri, ne-au asediat. Am acţionat vitejeşte, gustul mâncărilor făcute din păsări, animale şi legume de la casa omului întrecea orice aşteptare. Când s-a considerat că suntem bine umpluţi şi digeram într-o dulce lene gazda ne-a ridicat.

-Trebuie să mergem undeva, suntem aşteptaţi.

– Unde?

– În ospeţie!

M-am gândit că în vizită. Puţină mişcare nu strica aşa că tipa, tipa, cu burţile înainte, ajungem la casa unor tineri profesori. Normal, suntem introduşi în salonul de ospeţie. Masa era PLINĂ!  Aperitive, fripturi, sarmale, prăjituri, compoturi, ţuici, vinuri, tremurici. Aşa!

– Dar noi abia am mâncat!

– Nu se poate să refuzaţi, ne instrui autoritar primarul, este o mare jignire să nu onorezi o invitaţie la masă.

Îmi spun “Doamne ajută” şi îmbiaţi insistent de gazde şi de mâncarea însăşi, am ciugulit câte ceva. Am aflat că profesorii şi învăţătorii au şi ei pământ, aşadar muncesc la câmp, grădină, etc. şi că sapa şi lopata le erau mai familiare decât şi-ar fi dorit după ani de studii serioase în limba rusă. (O tânără americană îi învăţa engleză pe copiii din sat, cu metode noi, teste pe foi, casetofon etc. Nu m-am aşteptat la aşa ceva).

După această a doua ospeţie venise şi vremea lucrurilor serioase.

Ne-am deplasat la Căminul Cultural unde avea loc o serbare a adulţilor; formaţii de muzică populară, solişti, cor, dansuri… o Cântare a Moldovei sau mai degrabă o manifestare a limbii române-moldoveneşti (?), a cântecelor şi tradiţiilor.

Căminul era urât, percepţia noastră uzată de festivismul Cântării României la care participasem impus ani în şir, demonstraţia entuziastă de independenţă şi manifestare liberă în limba romana mi-a trezit un puternic sentiment de milă faţă de o populaţie care a fost micşorată prin deportări, obligată să înveţe, să folosească şi să fie îndoctrinata în limba stăpânitorului, să-şi însuşească o altă cultură, o orânduire în care proprietarul cel mare STATUL, dădea ce dorea, cui voia, când voia. Situaţia nu este singulară în Europa: Alsacia şi Lorena au aparţinut pe rând Franţei şi Germaniei; numai că nu le-a luat nimeni viile şi pivniţele de sute de ani, livezile de corcoduşe, madlenele, bisericile iar Ioana d’Arc (fiică a Lorenei) a devenit un simbol naţional; nu le-a dărâmat nimeni casele de lemn împodobite cu mii de flori şi nu i-a obligat să urmeze altă poltică decât aceea a bunăstării lor. Bascii, catalanii, au şcoli, televiziune, publicaţii, literatură în limba natală, şosele foarte bune, oraşe înfloritoare, sate ce nu seamănă deloc ce cele socialiste. Moldova nu numai că a fost integrată într-un imperiu, acesta a năvălit în ea în asemenea măsură încât nu mai este şi nu va mai fi niciodată ceea ce a fost. Ba chiar s-a a ajuns să se afirme că moldovenii de dincolo de Prut şi limba lor, sunt altceva, nu români. Limba era încărcată de arhaisme şi regionalisme, despre accent şi „l” moale, rusesc, ce să mai vorbim, erau generalizate.

Pe scenă era voioşie şi dăruire. Apăruse o speranţă. Că lucrurile nu au ieşit prea bine apoi, asta este altă poveste.

Cele două ospeţii ne obligau să căutăm locul acela de care întrebi în şoaptă.

– Este pe aici…

– O, da, la şcoala de alături!

Pe un tăpşan verde se vedeau două chestii din lemn cenuşiu. Pe măsură ce ne apropiam ne întrebam cum vom proceda căci NU AVEAU NICI URMĂ DE UŞI!  Cred că se mergea numai în doi; se umflau, pe rând, ca să apere intimitatea celuilalt. Noi ne-am păzit în sensul răţoirii la oricine apărea la orizont.

Spectacolul s-a terminat.

– Mai mergem undeva, ne bucură primarul.

Nu am mai întrebat unde, învăţasem deja că trebuie să ascultăm. Iată-ne ajunşi la o casă arătoasă cu grădină de trandafiri şi oooo! O cameră de ospeţie şi mai mare şi mai împodobită şi cu masă mai încărcată de mâncăruri, fripturi, sarmale, compoturi şi tot ce văzusem deja şi în vizitele anterioare. De bine de rău spectacolul marcase o pauză, ni se odihniseră fălcile aşa că, încetişor, am început a înghiţi, spre marea mulţumire a gazdei.

După îmbuibare, iar fu nevoie de toaletă. Ni se explică, pornim în descoperire şi o găsim cu ochii căci, pentru a o folosi trebuia să trecem prin judeţul unor raţe care ornaseră cu fleştile cunoscute poteca de beton ce ducea la…. Presiunea era mare, nu aveam pe unde ocoli aşa că am trecut patinând, cu groază de a cădea în  mâzga aceea puturoasă. Dus, întors. Era clar, moldovenii iubesc mâncarea dar urăsc locul în care scapă de ea.

Ospitalitatea lor este extraordinară, (cred că fac sute de sarmale de sărbători), a pregăti şi oferi mâncare este dovada supremă de prietenie şi preţuire. Ca peste tot în lume. Cantităţile, însă, sunt copleşitoare. Îţi trebuie antrenament pentru aşa ceva.

După a treia ospeţie am trecut pe lângă o nuntă! Ne-au cruţat vieţile şi nu ne-au aşezat la masa dar, a trebuit să ne prindem în horă, tovărăşeşte, aşa că fripturile, tremuriciul şi… şi… au săltat vesele pe muzica moldovenească şi rusească (locuitorii se înţeleg foarte bine ca şi cei din satele ardelene, de mai multe naţionalităţi).

Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas

Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.

Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!

Gustin Gheorgina (numită de toţi cei dragi Ghiocel) a fost profesoară de limba franceză, a pictat şi a călătorit mult în Europa. Pasionată de lectură şi de călătorii, caută în incursiunile sale prin lumea mare bucuriile pe cate ţi le oferă arta, arhitectura sau frumuseţile naturii.