Cea mai fraieră motociclistă

Cea mai fraieră motociclistă

„Şi eşti acum cu motorul?” mă mai întreabă lumea în zile ca acestea, în care pe stradă e ori zăpadă, ori gheaţă şi nici cu maşina nu ar trebui să fim. „Ce curajoasă eşti!” aud de cele mai multe ori, iar feţele interlocutorilor mei se luminează brusc când spun că am motocicletă, de parcă mi-ar fi apărut instant o pelerină de SuperWoman. Adevărul e că nu multă lume ştie exact ce înseamnă motociclismul şi acest lucru este firesc într-o ţară în care ne pricepem la orice, dar nu ştim nimic. Şi mai puţină lume înţelege că nu trebuie să fii erou pentru a merge pe două roţi. E cumva acelaşi lucru ca pe bicicletă, doar că ceva mai leneş, pentru că nu trebuie să dai la pedale. Eu personal respect mult, dacă nu cumva mai mult, bicicliştii. Bicicleta este un sport, în orice variantă. Motociclismul este şi el un sport, problema e atunci când sportul ăsta ajunge pe şosele, cred că de aici pleacă toate problemele.

Şi gândindu-mă eu la asta şi la ce voi face concret în această privinţă (despre asta vom discuta altădată), mi-am adus aminte de un articol vechi, scris pe alt blog, acum mai bine de doi ani. Mi-am propus să încep cu el, să îl public şi aici, pentru că lucrurile nu s-au schimbat în tot acest timp.

Da, cea mai fraieră motociclistă…

… sunt eu. Şi culmea, mă încearcă un fel de mândrie faţă de această afirmaţie. Aşa e omul, dacă nu poate fi cel mai şmecher încearcă măcar să găsească altă extremă. În cazul meu, cred că pot să aspir la poziţia de cea mai fraieră. Iată şi argumentele pe care le-am pus la baza acestei declaraţii:

1. Eu cred în reguli de circulaţie şi trăiesc sperând că, dacă măcar un om le respectă, e un început. Merg ca fraiera cu 50 la oră în oraş, dacă se pune galben consider că trebuie să opresc, dacă văd un pieton fac tot posibilul să îi dau prioritate. Şi primesc, tot ca fraiera, cele mai bogate şi inspirate înjurături.

2. Eu cred în regula bunului simţ şi nu îmi place să deranjez pe nimeni. Dacă două coloane de maşini sunt în deplasare, ok, nu se merge repede, dar se merge. În loc să mă strecor printre ele turând asurzitor motorul, stau ca fraiera în rând şi merg odată cu ele. Aşa cred eu, că deplasarea printre maşini nu este necesară decât cu o viteză foarte mică şi atunci când cele două coloane chiar sunt blocate sau îmi fac loc de bunăvoie. Aştept calmă vremea când mersul printre maşini va fi legiferat şi acceptat cu respect, până atunci nu am chef să mă pun cu ambiţia altora de a fi primii care pleacă de la semafor.

3. Eu nu sunt mai grozavă ca alţii. Dacă vor să se bage în faţă îi las, chiar dacă ştiu că nu vor merge mai repede ca mine. Până la urmă mi se pare că sunt mai în siguranţă, aşa fraieră, în spatele lor, decât cu ei prea aproape de spatele meu.

4. Eu nu mă grăbesc nicăieri, îmi doresc doar să ajung mereu acasă la copilul meu, chiar dacă mă va costa câteva minute în plus (există statistici care arată cât de puţin timp se câştigă atunci când aceeaşi distanţă se parcurge cu viteze diferite). Nu cred că un motociclist este în pericol dacă merge, că fraierul, cu viteză mică sau mai mică decât cea a traficului, aşa cum mi s-a tot spus. Cred într-un singur lucru: nu există niciun alt motiv, pentru care să mă grăbesc, mai important decât oamenii din viaţa mea.

5. Eu cred că producătorii de motociclete au ştiut ei ce au făcut atunci când le-au dotat cu două roţi şi cred că trebuie folosite amândouă. Îl admir pe Chris Pfeifer pentru ceea ce face, dar sunt departe de a privi admirativ pe cei care încearcă mersul pe o roată de la un semafor la un altul. Chiar şi atunci când sunt pieton şi îi văd, aplec ca fraiera capul şi mă încearcă o ruşine, de parcă cineva din familia mea m-ar pune într-o situaţie penibilă.

6. Eu cred în plăcerea de a conduce motocicleta, nu în aceea de a fi admirată pe ea. Şi pentru că vreau să îmi păstrez accesul la plăcere, transpir ca fraiera cu echipamentul complet pe mine, chiar şi în cele mai fierbinţi zile. Sau, dacă e prea cald ca să mai suport, pur şi simplu merg alături de alţi fraieri, cu metroul. Revenind la punctul 1, dacă eu fac aşa şi mai salvez puţin din stratul de ozon, e şi ăsta un început.

7. Eu cred că nu există diferenţe între conservari şi motociclişti şi că respectul ori e reciproc, ori nu e. Dacă un şofer nu vede şi nu aude o fraieră ca mine în trafic nu înseamnă că e nesimţit. Aşa cum dacă un nesimţit vrea să îmi facă rău intenţionat, nu înseamnă că trebuie să îi plătesc cu aceeaşi monedă şi să îi rup oglinda. Aşa sunt eu, mai fraieră, nu pot schimba masca de om civilizat cu cea de agresor într-o clipită.

8. Eu cred că multe accidente moto se datorează ignoranţei şi îngâmfării. Am avut parte de un accident datorat propriei ignoranţe. Nu vreau să am parte şi de un accident datorat celui de-al doilea motiv, îmi place de mine aşa cum sunt, cam fraieră.

9. Eu cred că aproape toate şcolile moto ar trebui amendate pentru indiferenţa pe care o arata faţă de educaţia şi viaţa viitorilor motociclişti. Şi mai cred că prea mulţi citesc ceea ce scrie în cărţi şi prea puţini aplică, atât timp cât nu au avut un model care să le impună o conduită sau o şcoală care să contribuie la dezvoltarea unei atitudini preventive.

10. Eu nu cred că „soarta” e capabilă să ne controleze în totalitate viaţa. De acord, putem vorbi de soartă atunci când stăm cuminţi în banca noastră şi ne cade un borcan în cap sau când tragem de acceleraţie până la 300 la oră (pe asta n-am încercat-o, fraierii nu au motoare atât de puternice) şi scăpăm cu viaţă. În multe alte situaţii însă e vorba de acţiuni ale căror consecinţe le merităm, indiferent că am fost fraieri sau şmecheri.

În concluzie, eu cred că motociclismul e o pasiune şi, ca toate pasiunile, generează extreme bune şi extreme rele. Şi iubesc motocicliştii pasionaţi, chiar dacă nu sunt suficient de rapidă ca să mă pot ţine după ei sau dacă nu îmi împărtăşesc viziunea mea. Înţeleg că fiecare face ce vrea cu viaţa lui… până la punctul în care o pune în pericol pe a altcuiva.

Cât despre mine, aşa fraieră cum sunt, am trecut cu bine de 30 000 de kilometri pe motor (din care prea puţini în ultimii doi ani), am văzut din şaua lui Alpii şi câteva ţări, am bifat Mecca motociclistica Stelvio, am trăit cu entuziasm toate părţile bune ale acestei pasiuni. Şi ştiu că nu sunt singura fraiera de pe pământ, îmi doresc doar ca cei ce sunt la fel ca mine să nu uite că cele mai frumoase pasiuni se trăiesc şi se manifestă individual, nu prin imitaţie şi nici prin contradicţie.

Respectele mele către toţi oamenii buni!

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.