Sunt mamă, nu mai am nevoi personale!

Sunt mamă, nu mai am nevoi personale!

Acum câteva zile a circulat pe Facebook o poză ceva mai şocantă şi, pentru că mi-ar lua prea mult să v-o descriu, aleg să o public şi aici, cu nota că nu mă simt deloc confortabil să fac asta, mai ales pentru că nu ştiu cui ii aparţine. Parcă aş fi ăia de la TV care dau ca sursă Google, sau mai rău, Internet! Dar am nevoie de ea pentru a-mi duce mai departe ideea, aşa că iată:

Înainte de a spune orice altceva aş vrea să afirm că eu personal nu cred că ce vedem noi în această imagine e un instantaneu. Dacă e pe bune e cu atât mai interesant, dar hai să nu ne cramponăm în a judeca realitatea ei, că nu aici vreau să ajung. Vreau să ajung la tipul de reacţii pe care îl provoacă această imagine. La felul în care suntem obişnuiţi să înţelegem statutul de părinte şi pe care nu îl contestăm pentru că “aşa este dintotdeauna”. Odată cu venirea copilului pe lume trebuie să devenim mult mai responsabili cu viaţa noastră, avem credinţa că trebuie să ne ferim de tot ceea ce ar putea să ne pună în pericol pentru că, nu-i aşa, cineva trebuie să aibă grijă de viaţa celui mic. Nimic iraţional până aici, dar ce ne facem dacă noi nu suntem doar fiinţe raţionale? Ce ne facem dacă avem pasiuni sau hobby-uri la care nu vrem să renunţăm? Activităţi care ne ajută să fim mai echilibraţi, care ne eliberează de tensiuni, care ne fac să ne simţim mai împliniţi, mai bine?

Eu nu cred că un copil va creşte şi va spune: “Mami, îţi mulţumesc pentru că ai renunţat la motocicletă, ai renunţat la călătorii, ai renunţat să citeşti, ai renunţat să ieşi odată pe săptămână în oraş cu prietenele, totul pentru mine.” Chiar nu cred asta. Cred mai degrabă în celălalt scenariu, cel mai întâlnit, în care mama care a tot acumulat frustrări ajunge să îi reproşeze copilului propria sa existenţă: “Am sacrificat totul pentru tine şi tu…”. E bine, e corect faţă de copil să i se trântească asta în faţă, să se simtă vinovat de deciziile pe care  nu le-a luat el?

Atât timp cât pentru nevoile tale nu sacrifici toate nevoile copilului, atât timp cât îţi găseşti răgaz şi pentru tine şi pentru el, atât timp cât eşti un om sănătos la cap care ştie că a renunţa la nevoile personale nu este o decizie uşoară şi nici benefică pe termen lung, nu văd de ce ar fi o datorie morală să laşi baltă ceea ce îţi place. Responsabilitatea vine din felul în care te bucuri de pasiunile tale (şi despre ele vorbim, nu despre vicii!), e bine să ştii ce faci şi să nu te arunci cu capul înainte – lucru care mi se pare. între noi fie vorba, valabil şi dacă ai copii şi dacă nu ai. Ion Trandafir, tatăl a doi copii şi totodată freerider, spunea la un moment dat că atât timp cât ştii foarte bine ce faci riscurile sunt minime. Un alt prieten de-al meu, motociclist, spunea că atunci când îi vine să accelereze dincolo de zona de confort îi apare în minte imaginea fetiţei lui şi se potoleşte. Asta înseamnă pentru mine responsabilitate, nu abandonul.

Când am avut accident sau când am căzut a fost pentru că nu ştiam să fac anumite lucruri. Şi au existat voci care mi-au recomandat să mă întorc la tigaia la care eu nu am stat niciodată, chiar printre cei care aveau aceeaşi pasiune cu mine. Mi-a fost ruşine de mine dar şi mai ruşine de ei. Copilul meu, care cred că avea vreo 4 anişori mi-a spus: “Hai mami, să nu renunţi că nu o să mai cazi”. Şi copilul meu mi-a scris acum, la 8 ani, în scrisoarea de 8 martie, că lucrul cel mai de preţ pe care l-a învăţat de la mine e că dacă vrei cu adevărat o poţi face.

M-a rugat uneori să o plimb şi pe ea pe motor. Nu am făcut-o şi nici nu o voi face prea curând. Îmi este teamă şi am considerat că în situaţia asta e prea mare responsabilitatea, de a duce şi viaţa altcuiva în spatele meu. Cred că fiecare are dreptul să îşi stabilească limitele, să îşi schimbe sau nu traseul în viaţă, cunoscându-se pe sine şi renunţând la a imita pe alţii sau a prelua tipare de gândire, fără a le trece prin propria judecată. Cel mai rău mi se pare când arătăm cu degetul o persoană şi spunem: “Ce inconştienţă, ce părinte iresponsabil”! Cine suntem noi să judecăm viaţa altora?

Şi ca să închei într-o notă umoristică, am primit eticheta de “părinte iresponsabil” chiar şi în parc, atunci când mă dădeam pe role în timp ce împingeam căruţul şi copilul rădea bucuros! Aşa că sunt călită… 🙂 Da, sunt mamă şi am nevoi personale, pe care am grijă să mi le satisfac. Şi sunt sigură că şi fetiţa mea va face la fel!

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.