Fiecare amintire contează

Fiecare amintire contează

Chiar ne afectează viitorul ceea ce trăim în copilărie?

Întrebarea e pompoasă şi duce la explicaţii cu nemiluita dar nu vă speriaţi, e departe de mine dorinţa de a vă demonstra, cu puţina mea experienţă în psihologie sau alte ştiinţe înrudite, ce se întâmplă în mintea noastră şi cum experienţele avute în copilărie pot să ne ducă viaţa într-o direcţie sau în alta. Şi ştiţi ceva? Vreau prin acest articol să vă demonstrez tocmai contrariul, că nu are nicio importanţă cum ne afectează copilăria atât timp cât……….. dar vă rog să citiţi mai departe şi aflaţi completarea la final.

Am să încep prin a vă relata o amintire dureroasă şi una fericită, din propria mea copilărie. Nu am scris niciodată despre cea dureroasă aşa că, fiindu-mi puţin greu, voi începe din prezent spre trecut.

Una rece

Îmi este frică de un anumit gen de înălţimi. Nu mă tem de zburat cu avionul, balonul sau orice altă minune care se ridică în aer. Dar mă tem să mă uit de la balcon în jos, mă tem de prăpăstii şi apropierea de hăuri în care simt că aş putea să alunec. Urcând prin Iordania pe diverse stânci şi înălţimi, am constatat însă că frica asta a ajuns la o periculoasă vecinătate cu panica, atunci când văd pe cei apropiaţi apropiindu-se de astfel de margini. Am ajuns să fug de la faţa locului şi să nu mă uit, pentru a nu deveni penibilă cu încercările mele de a-i opri.

Cum am spus, nu sunt psiholog sau psihanalist, dar am bănuiala că asta mi se trage din copilărie, când am avut neşansa să văd nu unul ci doi copii murind, în urma unei căderi de la geam. Prima era o fetiţă lăsată de părinţi încuiată în casă, în timp ce ei ieşiseră la cumpărături. S-a gândit că poate coborî de la geam, de la etajul 9, ţinându-se de o frânghie. Nu a putut. Iar am surprins de la balconul meu imaginea corpului ei alunecând prin aer, ca o cârpă şi un tată încercând în zadar să atenueze şocul căderii – pentru că da, părinţii tocmai se întorceau şi vedeau cu groază ce se întâmplă. În al doilea caz, un copilaş destul de mic a căzut la câţiva paşi de mine, de la etajul 6. Nu voi uita niciodată bufnitura şi impresia pe care am avut-o când m-am întos şi am văzut…

Ca să nu mai spun, într-o notă mai pozitivă, de câte ori m-am întrebat eu dacă m-ar ţine umbrela de la etajul doi până jos. Am avut noroc pentru că m-am prins că nu va merge.

(Paranteză – spunem de multe ori că am devenit exageraţi în grija faţă de copii, dar iată că motive să fim mai atenţi există!)

Una caldă

Când eram mică tata avea o motoicletă, o Mobră verde. Iubeam să ieşim pe drumuri de ţară şi să mă pună la ghidon, ţin minte foarte bine sezaţia. Abia ajungeam la coarne, uneori stăteam pe rezervor, dar mă apucam mândră de coarne şi credeam că eu conduc. Cred că pe undeva aveam puţină dreptate, doar că era muncă de echipă!

După peste 30 de ani nu m-am lăsat până când nu mi-am luat propriul motor şi am redescoperit acea senzaţie unică de fericire.

Ce legătură au cele două poveşti, atât de diferite?

Fie că sunt afectată sau nu de întâmplarea traumatizantă din copilărie, eu măcar am apucat să mă bucur de viaţă, de pasiuni, de dragoste, de bucuria de a fi la rândul meu părinte, de vântul în piept şi frica de înălţimi. Înălţimi la care pot totuşi să ajung.

Acei doi copiii nu au apucat.

Şi fiecare copil contează, nu e aşa?

Am scris acest articol ca răspuns la campania Blogal Initiative iniţiată de Salvaţi Copiii. M-a impresionat programul şi subiectul aşa că am simţit că merită să punem şi noi umărul, atât cât putem.

Programul “Fiecare copil conteaza” îşi propune reducerea mortalităţii infantile şi îmbunătăţirea sănătăţii şi calităţii vieţii copiilor români cu vârsta între 0-5 ani. Biochefarm International, unic importator în România al brandului NUK, a inscripţionat toate ambalajele de suzete NUK, cu logo-ul Salvaţi Copiii, astfel încât, cei care vor cumpăra aceste suzete vor putea contribui activ la reducerea numărului de decese la copii. Biochefarm International va dona organizaţiei Salvaţi Copiii un procent din contravaloarea suzetelor vândute.

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.