Soveja, ţinutul Mioriţei, Lumea copilăriei mele. Despre ea voi vorbi.
Am fost încântată când mi s-a propus să scriu un guest post pentru LumeaMare. E prima dată când mi se propune ceva care se leagă de pasiunea mea, scrisul. După trecerea entuziasmului, am zis că las mai pe târziu, din motive întemeiate de lipsa de timp, de chef său, şi mai rău, de lipsa de inspiraţie. Inspiraţiunea niciodată nu vine când vrei, zici că-i o pisică.
Când, ce să vezi. Azi dimineaţă, în timp ce mă spălam pe dinţi, îmi vine ideea.
Eu: Să scriu despre munte? Că doar asta-i profilu’.
uE (adică Eu cel din oglindă):Da, hai că merge.
Eu: Dar despre ce? Iezer, Făgăraş, Bucegi, Retezat? Sunt prea multe. Nu mă pot hotărî.
uE: Vezi, dacă ai prea multe opţiuni. Nu mai bine era la impuse? Ţi se dă temă şi divaghezi cum ştii mai bine. Recunoaşte că te pricepi la bătut câmpii…
Eu: Bine că eşti tu deşteaptă. Ştiu, ştiu, ştiu. “Lumea mare” e mult mai cunoscută aşa că vreau să fac cunoscut prin intermediul ei un colţ de răi, prea puţin scos de la naftalină.
uE: Hai, să vedem ce iese.
Într-o căldare plină de apă cu detergent vasele stau la muiat. Frec conştiincios la ele până aproape se subţiază emailul. Când sunt mulţumită de rezultat le las pe bolovani lângă căldare, pline de spumă. După ce se aduna mai multe le duc la cişmea să le clătesc, doar nu irosesc apa pe trei clăbuci.
Bunica se uită la mine zâmbitoare şi mulţumită. Sunt harnica şi îi place. Zâmbeşte. Păcat că-şi aduce aminte greu cine sunt. “Uite ce fata harnica şi frumoasă”. Mă uit din când în când la ea şi îi zâmbesc. E frumoasă cum stă pe scaun la umbra părului.
Copacul acesta e mai bătrân decât mine. Şi ce pere bune face. Şi din perele acelea ce ţuica bună iese. Uite acu’ acu’ vine toamna şi trecem la recoltatu’ pomului fructifer prin metoda batutului cu prăjina. Inspirat bunicul când l-a plantat. Jumătate face fructe dintr-un soi micuţ şi verde, care la maturitate sunt galbene şi zemoase. Cealaltă jumătate are pere tomnatice, puţin roşiatice, mai mari şi mai aromate faţă de primele. În plus au o coajă tare care îţi rămâne între dinţi. Iar aroma lor mi-a rămas în nări, e unul din mirosurile pe care le asociez copilăriei. Fiecare cu madeleinele lui.
Apropos de madeleine… aş mânca nişte cornuleţe cu rahat. De care făcea bunica. Cu untură. Fragede de ţi se topeau în gură. Şi aş mai mânca nişte caşcaval afumat cum numai la Soveja se găseşte. Şi nu exagerez când spun asta. Da da, mămăligă aburindă (făcută la tuci cu foc de lemne) şi caşcaval perpelit pe cleşte la foc.
Revenindu-mi din elucubraţiile culinare ale unui stomac înfometat despre caşcavalul afumat, vă pot spune doar că este produs după o reţetă cunoscută de localnici din lapte de vaci nestresate care se încheagă. Laptele, nu vacile. Rezultatul ajunge într-o tiparniţă şi se afumă la fum de rumeguş şi cetină de brad. Daaaar, secretul este… altul. Sau altele. Cum ar fi apa care se foloseşte la sărarea lui. Provine din izvoarele sărate care se afla la aproximativ o oră de mers pe jos din capătul satului Rucăreni. Apă curgătoare ce vine din acele părţi se cheamă “Sărată” iar valea se cheamă “Valea Săraţii”. Sovejenii mereu îşi fac provizii deoarece nu numai caşcavalul iese bine cu apa aceea. Şi murăturile sau carnea se conserva foarte bine cu ea.
Izvoarele au fost testate de specialişti, care au constatat efecte benefice în tratarea reumatismului şi echilibrarea chimică a organismului uman. Se pare că erau folosite încă din vechime, de civilizaţiile din neolitic care erau stabilite în acea zonă. Ca să mă citez: “No, de aia sunt aşa echilibrată… dacă până şi neoliticii foloseau apa din asta, pentru mine de ce să nu fie bună?”
Din păcate nu au fost întreţinute în trecut şi nici valorificate. Viiturile le-au tot stricat de-a lungu’ vremii şi din şase-şapte câte erau au mai rămas funcţionale doar două, cred. Acestea au fost amenajate recent de armată şi cam atât. În schimb pe drumul spre ele roiesc maşinile cu mii de metri cubi de copaci defrişaţi încărcătură. O fi bine aşa? Nu cred.
Altele despre Soveja? Numa’ de bine pentru azi. E staţiunea cu cel mai ozonat aer din Europa (până nu zboară toţi copacii de zici c-au stat pe energizante trei luni). Sigur nu de la ozon s-a întâmplat, dar de aici a fost culeasă de către Alecu Russo balada Mioriţa, în 1864. Este atestata documentar de la începutul secolului al XVII-lea, odată cu aşezarea pe meleagurile vrâncene a ţăranilor fugiţi din localităţile argeşene Rucăr şi Dragoslavele de pe valea Dâmboviţei. Cei din Rucăr s-au aşezat pe valea Șuşiţei formând satul Rucăreni, iar cei din Dragoslavele pe valea Dragomirnei, întemeind satul Dragosloveni… logic.
Sigur aş mai avea de povestit dar las pe altădată. Prea multă informaţie dintr-odată nu face bine. Să se digere asta deocamdată.
Sfatul bucătarului: informaţia merge asortată cu niscaiva caşcaval afumat şi perpelit la foc de vatră. Iarna când trosnesc lemnele-n soba şi bolovanii afară e cel mai bun. Mint, e bun tot timpul. Dacă nu mă credeţi, încercaţi-l. Ştiu eu un loc de unde-l puteţi cumpăra. La preţ de producător.
Guest post scris de Andreea Balbarau.
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!