Ai grijă ce îţi doreşti…

Ai grijă ce îţi doreşti…

… şi ai încredere, pentru că dorinţa ţi se va îndeplini!

Slow Italy – primele impresii din Serralunga d’Alba

La începutul anului mi-am pus pe panoul meu cu vise în imagini o fotografie care mă cucerise, din Langhe. Citisem pe undeva că dacă îţi faci un panou cu fotografii sau decupaje din reviste ale lucrurilor pe care ţi le doreşti e foarte posibil ca universul să îţi răpundă oferindu-ţi şansa de a le avea. Tot din aceeaşi serie, am ascultat la un moment dat un discurs foarte haios, în care se explica cum Dumnezeu nu ştie să spună decât da. În sensul în care dacă tu spui „sunt un ratat, nu o sa reuşesc să călătoresc niciodată”, Dumnezeu îţi va răspunde, „da, aşa e”. În schimb dacă tu spui voi călători acolo unde doresc, el răspunde în mod similar „da, aşa e”. Combinând aceste informaţii care mi-au ieşit oarecum întâmplător în cale, m-am gândit eu că nu am nimic de pierdut dacă testez puţin universul şi îmi spun, în timp ce privesc acea imagine din Langhe de care vă povesteam: „anul acesta voi ajunge aici”.

Îţi scriu acum dintr-un loc în care ceea ce vad pe geam este foarte asemănător, dacă nu cumva identic, cu ceea ce am afişat pe panoul meu de vise. Şi ca să mă crezi că întâmplarea aceasta nu este cu totul întâmplătoare şi atât, pe panoul meu se mai afla Hallstatt, pe care l-am tot văzut şi nu speram să-l revăd prea curând, dar la care m-a dus Ina când am fost noi două în prima călătorie SlowRide (şi nu, nu era inclus în planul iniţial!). Tot pe acolo se află şi o poză cu caii sălbatici din Deltă. Ghici ce? I-am văzut de curând, când mi s-a ivit deodată oportunitatea de a merge la Periprava, chiar lângă pădurea Letea. Mai ai îndoieli?

Te scoli în linişte, te culci în linişte, cu ochii la puzderia de stele.

Am ajuns aşadar, cu ajutorul nepreţuit al universului dar şi al Ancutzei, în Serralunga d’Alba, mai precis pe un deal peticit cu vii şi scăldat în soare, privit de sus de un castel de secol XIV, aflat în plină formă. Serralunga d’Alba e un orăşel medieval format din două cercuri, cercuri ce înconjoară, bineînţeles, castelul. Asta e tot. Iar pe dealul pe care urci se află vii şi câteva localităţi, cea în care sunt eu fiind alcătuită dintr-o stradă şi o mână de case. Pe aici nu ai nimic de făcut, vai, ce minune! Castelul se deschide doar sâmbăta şi duminica, nu sunt decât cazări şi restaurante scumpe, vreo două-trei baruri şi un singur magazinaş cu enotecă sub castel. Te scoli în linişte, te culci în linişte, cu ochii la puzderia de stele. Numai în deşert şi undeva pe sus pe munte, la Peştera, am mai experimentat o astfel de punere în paranteze a oricărui sunet – chiar şi greierii tac.

În timpul zilei auzi cum clopotul de la biserică anunţă ora fixă sau jumătăţile, te relaxezi privind peisajul şi te plimbi pe pantele abrupte dintre vii, furând din când în când, cu sentimental dulce-amărui al păcatului, câte o bobiţă aproape coaptă, o piersică pufoasă sau o roşioară dulce şi caldă de la soare, care s-a hotărât să cadă pe pământ înainte de a fi culeasă de cei de la restaurant. Sâmbăta mergi la Alba, unde ajungi după 20 de minute de condus, pentru a-ţi cumpăra legume şi fructe proaspete de la producători bio şi slow food. Toate au un gust minunat, te duc cu gândul la copilărie.
Când vrei să te răsfeţi iei o cină romantică la restaurant, cu privelişte pe dealul celălalt, cu nimic mai prejos decât cea de la geamul camerei. Mâncarea e delicioasă dar nu scapi sub 50 de euro / familie, cu tot cu vin. Apropo de vin, pe meniul dedicat ai de ales între câteva sute de vinuri, numai dintr-un soi ai câteva pagini. Preţul la vinurile din restaurant nu sunt prohibitive, există foarte multe variante la 10 -15 euro care acompaniază bine mâncarea, fără să se facă de râs. Sunt sigură că Alex va dedica articole separate pentru plăcerile culinare pentru care e renumită această regiune a Italiei, aşa că nu detaliez acum.

Notte Lunga a Serralunga

Iar când crezi că aici chiar nu se întâmplă nimic niciodată, vezi afişul cu Notte Lunga a Serralunga. O petrecere pe cinste care începe de la standul de vinuri de degustat (5 euro paharul în care poţi turna atât cât poţi duce, de câte ori vrei), continuă cu o serată gastronomică (10 euro un meniu care cuprinde antipasti, paste, branză şi desert) şi se dezlănţuie cu muzică şi dans tematic, în diverse puncte din jurul castelului. Am debutat cu dansuri tradiţionale tare frumoase, în care am intrat fără jenă şi am fost primiţi cu zâmbete şi ajutor, am continuat cu dansuri country şi ne-am oprit contemplativ la partea cu tango argentinian. Deşi era singurul la care am mai făcut şi lecţii nu am avut curaj să participăm, mi s-a părut cumva caraghios de serios faţă de veselia care domnea în noaptea lungă de la Serralunga. Dar i-am admirat pe dansatori şi pe doamnele elegante de orice vârstă, toate suite pe tocurile de rigoare, special pentru tango, chiar dacă se aflau într-o foarte mică piaţă, pe cele două străzi care alcătuiesc Serralunga. Piatra cubică era acoperită cu un material special, pe care să se poată dansa, ringurile de dans erau plasate în aşa fel încât acordurile să nu se suprapună, totul a fost încântător şi excelent organizat! Seara s-a terminat cu muzică de dans şi DJ, de la care am zis pas, LumeaMică fiind deja răpusă de somn. Noi am mai rămas la aer, de data asta în gălăgia ce ajungea de la castel până la noi, rumegând impresii şi făcând planuri de plimbări în împrejurimi, pentru zilele următoare.

Dorinţa mea s-a împlinit. Da, ştiu, vei spune că sunt o norocoasă şi aşa e. Dar cred că şi tu poţi fi, dacă vei crede asta suficient de tare!

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.