Ultima Fotografie

Ultima Fotografie

Am aflat despre această carte la o limonadă şi o poveste cu Bogdan Hirb, era încă vară şi soare, iar povestea ei s-a strecurat subtil printre planuri de călătorie, gânduri de viitor, proiecte ambiţioase şi amintiri. De atunci nu am mai apucat să ne întâlnim sau să povestim, a ajuns în schimb cartea la mine. Deşi am prostul obicei de a citi mai multe cărţi în acelaşi timp, prin urmare le şi termin mai greu, Ultima fotografie a reuşit să mă ţină doar pentru ea, m-a făcut să abandonez celelalte lecturi, până când am terminat-o. Să fie experienţa în romane de acţiune, crime, thriller sau mystery pe care Bogdan o are deja? Poate! Doar că, de data aceasta, nu este vorba de un roman de acest gen, chiar deloc!

Citind Ultima fotografie am avut deseori senzaţia că pendulez între un roman autobiografic, între rândurile pe care le citeşti aproape în timp real pe un blog personal şi o poveste cu cap şi coadă despre doi oameni naufragiaţi în propria lor viaţă, într-o croazieră ce ar trebui să le schimbe sau să le curme viaţa, nu ştii niciodată precis care ar trebui să fie finalul. Aşa cum nu te prinzi niciodată cât din Alexandru Zaharia, personajul acestui roman, este Bogdan Hrib şi cât nu. Discursul este atât de personal, atât de actual, încât mi se pare imposibil să fie integral ficţiune. Apoi intervine povestea, atracţia, sexul, frica de implicare, nevoia de singurătate, elementele care construiesc acţiunea, acolo unde ştii sigur că e doar o poveste. Ba mai mult de atât, o relaţie între cele două pesonaje se construieşte pe scenariul celor 1001 de nopţi, doar că în acest caz amândoi povestesc segmente de viaţă, devenind, pe rând, Șeherezada. Ai uneori senzaţia că te afli la teatru, genul acela în care joacă doar doi actori, hai trei. Romanul este construit în această formulă, restul personajelor fiind nesemnificative, ca apariţie.

Cred că Ultima fotografie este o carte ce poate atinge mai uşor un public matur, care a trecut deja prin ceva experienţe de viaţă şi neapărat prin epoca de aur, care a rămas cu amintirile, dar şi cu sechelele de rigoare. Există foarte multe trimiteri aproape nostalgice către acele vremuri, ca şi povestiri fotografice în care putem să ne recunoaştem, cei care am developat măcar o dată filme şi am vândut fotografiile alb negru colegilor (atât eu, cât şi Alex am făcut asta şi sunt sigură că nu am fost singurii).

Fiecare capitol porneşte de la un cuvânt şi te îndeamnă, cumva, să cauţi propriile cuvinte, să te întrebi care ar fi, pentru tine, cele mai importante cuvinte care să-ţi definească viaţa. Încearcă să faci asta, să vezi cât de greu îţi va fi!

Felicitări Bogdan şi, dacă nu mă înşel, astăzi e şi ziua în care ar trebui să îţi urez „La mulţi ani!”

PS: Pentru cei care vor participa mâine la Poveşti din LumeaMare cu Moş Crăciun, Bogdan a promis că va aduce câteva exemplare.

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.