Apuseni, munții mici cu surprize mari (V)

Apuseni, munții mici cu surprize mari (V)

După atâtea și-atâtea locuri frumoase văzute în Apuseni, așteptam ziua următoare cu sufletul la gură cu gândul la ce va urma. Planul era să ajungem în Padiș să vedem Cetățile Ponorului, urmând să facem o oprire și la binecunoscuta Peștera Urșilor. Plecăm de dimineață căci aveam drum lung de mers și nu voiam să ne prindă noaptea. Cu bucuria în suflet și soarele în față, coborâm din Vârtop spre Ștei, apoi odată ajunși în Sudrigiu facem dreapta spre Pietroasa și de-acolo încă o dată dreapta în direcția Chișcău, unde se află peștera.

La Peștera Urșilor, lume ca la urs

Lăsăm motocicleta la umbra unui copac să se răcorească și ea puțin și ne îndreptăm spre peșteră. Eu, însuflețită de entuziasmul că aveam să văd un obiectiv nou, entuziasm care s-a stins încet pe parcurs, lăsând loc unui gust amar. Până să ajungem la peșteră, am trecut printre nelipsitele tarabe cu grămezi de kitschuri poleite, colorate și înzorzonate. Pe principiul «vânzările bune se fac începând de dimineață», ești întâmpinat de o armată pestriță de vânzători ambulanți care te ispitesc în toate felurile. Pe de o parte, îi înțelegi și pe oamenii ăștia că își câștigă existența din ce pot. Pe de altă parte însă, te gândești că tu doar ai venit să vizitezi o peșteră și ești puțin dezorientat de micul bazar care te întâmpină la intrare.

Luăm bilete (15 lei/persoană) și urcăm la etaj, căci intrarea în peșteră se face prin barul de la etajul I. Da, am zis bine și așa zice și afișulP1070408-001 lipit de o ușă din termopan: Accesul în peșteră se face prin bar la etajul I. Trăiască strategiile de marketing! În barul-sală de așteptare era destul de aglomerat, așa că nici nu voiam să-mi imaginez cum era în weekend. N-am plătit taxa foto (15 lei) și n-am făcut fotografii, dar am făcut rost de câteva ca să-ți arăt și ție o parte din cele văzute acolo. Nu m-am putut abține să mă întreb câți dintre cei care ne-au orbit cu blitz-urile în peșteră au plătit taxa foto pentru că însoțitoarea grupului n-a arătat vreun semn de interes în acest sens.

Pentru a intra în peșteră mai urci un etaj și mai deschizi o ușă din termopan care se potrivește cu specificul acestui obiectiv ca nuca-n perete. Vorba cântecului: Termopane, termopane, tată… Trăiască civilizația și binefacerile ei! Am rămas mai la urmă pentru că doream să admir peștera pe îndelete și, în plus, nu ardeam de nerăbdare să mă îmbulzesc în jurul ghidului alături de ceilalți turiști. Așadar, explicațiile ghidului nu prea mi-au ajuns la urechi, tot ce am auzit a fost povestea tragică a urșilor rămași captivi în peșteră după ce o stâncă a acoperit intrarea și îndemnul ghidului de a cumpăra un DVD (nepersonalizat) cu informații suplimentare și fotografii. Îndemn care nu m-a sensibilizat suficient de mult încât să-mi caut portofelul.

Peștera este spectaculoasă și îți încântă ochii cu o diversitate de formațiuni calcaroase impresionante cu forme care de care mai fantastice dispuse de-a lungul galeriilor. Inutil să mai spun că fascinația maximă a fost exercitată de scheletul de urs cu care majoritatea turiștilor au ținut morțis să-și facă poze.

DSC_5008-001

În opinia mea, s-ar impune o reorganizare a turului peșterii, o primă măsură fiind limitarea numărului de turiști dintr-o serie, pentru a se evita înghesuiala excesivă care pe mine m-a făcut să îmi doresc să ies cât mai repede de-acolo. Într-un fel, îmi pare rău că am lăsat toate aceste aspecte să-mi strice bucuria de a vedea Peștera Urșilor, dar poate voi mai avea ocazia să revin.

DSC_5016-001

Mai multe informații despre această peșteră găsești pe internet, iar dacă te hotărăști să mergi s-o vezi și nu-ți place nici ție aglomerația și îmbulzeala, sfatul meu este să încerci să eviți weekend-urile și perioadele de concedii.

Spre Cetățile Ponorului

Reîntorși în Pietroasa, ne-am continuat drumul spre Padiș. După cum spuneam și cu altă ocazie, drumul era în curs de asfaltare. Bună inițiativă, pentru că nouă ne-a dat ceva de furcă până l-am parcurs, mai ales pe porțiunea cu ace de păr, unde praful și pietrișul nu i-au fost pe plac motocicletei care ne-a zgâlțâit vârtos de câteva ori. Dar, dificultățile drumului erau deja uitate odată ajunși La Grajduri (Glăvoi), un colțișor de rai unde mulți amatori de drumeții își pun corturile și merg să exploreze împrejurimile.

DSC_8878-001

Noi nu ne-am montat cortul, ci am lăsat motocicleta să se răcorească după drumul anevoios și am plecat direct la explorat în Cetăţile Ponorului. Nu prea știam la ce să mă aștept, dar ce am văzut acolo m-a lăsat cu gura căscată la propriu și nu cred că am destule epitete descriptive la dispoziție. Cetățile sunt, de fapt, un complex carstic adăpostit într-o depresiune împădurită, sau altfel spus, niște imenși pereți de stâncă dispuși circular și la baza cărora se află o peșteră, care nu poate fi vizitată decât cu echipament special și cu aviz de la administrația Parcului natural Apuseni.

Scurtă descriere a Cetăților Ponorului și câteva avertismente

Uitându-mă ulterior pe o hartă a Cetăților pentru a le înțelege mai bine structura, am văzut că acest complex este constituit din trei porțiuni stâncoase circulare. Traseul pornește din drumul forestier și coboară abrupt prin pădure până la intrarea în peșteră. De aici, sunt două variante: fie prin peșteră dacă ești curajos și echipat corespunzător, fie pe poteca care traversează cele trei doline (depresiuni în formă de pâlnie). În episodul din Ultimate Survival filmat în România, Bear Grylls a optat pentru calea de acces cea mai scurtă, adică prin peșteră și așa am văzut și eu ce implica această variantă. Greu, dacă nu ai pregătirea și dotările necesare.

DSC_8843-001

Noi am ales varianta prin doline și aici aș dori să punctez câteva aspecte. Este recomandabil ca traseul să fie parcurs de jos în sus, adică din doline spre balcoane, din cauza unei pante abrupte cu grohotiș (pietriș rezultat din dezagregarea stâncilor) care, având un grad ridicat de instabilitate, este mai ușor de urcat decât de coborât. Ar fi fost de apreciat montarea unui panou informativ la intrarea pe traseu care să atragă atenția asupra acestui aspect, mai ales că mulți turiști nu au nici cea mai vagă idee despre gradul de dificultate al acestui traseu. Este adevărat că există două indicatoare spre balcoane și spre doline, dar un turist neavizat va fi încântat să meargă spre balcoane, ceea ce implică coborârea pantei cu grohotiș în cazul parcurgerii complete a traseului. Bineînțeles că există și varianta în care poți alege să mergi doar la balcoane ca să ai o imagine de perspectivă a Cetăților Ponorului, dar ratezi o parte din spectaculozitatea lor.

Un mic avertisment legat de balcoane: nu te apropia prea mult de margine, mai ales dacă suferi de vertijuri sau de rău de înălțime. O tragedie se întâmplase chiar cu o săptămână înainte ca noi să ajungem acolo, așa că se impune o atenție maximă pe unde pășești, mai ales că frumusețea peisajului te va îmbia să stai cu mâna lipită de aparatul de fotografiat. Traseul este deosebit de frumos, dar și dificil, așa că nu te aventura fără să ai măcar încălțăminte corespunzătoare, și aici mă refer la bocancii de munte cu talpă aderentă.

La o răscruce găsești indicatoare spre Cheile Galbenei și spre Avenul Borţig. Noi ne-am abătut puțin din drum să vedem avenul și nu ne-a părut rău. Avenul Borţig este o prăpastie circulară cu o adâncime de peste 50 metri care adăpostește un imens bloc de gheață cu un volum de 30 000 m3, al doilea din România ca dimensiuni, după cel din Peştera Ghețarul de la Scărişoara. Ne-am reluat apoi traseul prin Cetăți, ne-am oprit la balcoane să admirăm priveliștea și încet-încet ne-am îndreptat din nou spre Glăvoi unde lăsasem motocicleta. Nu înainte de a împărți o bucățică de ciocolată cu un mânz curios care m-a mozolit pe mâini.

DSC_8869-001

Ultima zi petrecută în Apuseni nu a făcut decât să-mi sporească admirația față de această zonă deosebită. Mă încerca regretul călătorului care părăsește un loc de care s-a atașat, dar mă anima speranța că voi reveni pentru a descoperi și celelalte frumuseți ale sale.

Lorena este absolventă de filologie şi lucrează ca traducător. Călătoreşte pentru că îi place să descopere locuri, să cunoască oameni şi să experimenteze lucruri noi. Pentru ea călătoria este o sursă nepreţuită de cunoaştere şi se bucură să îşi împărtăşească impresiile de drum cu alţi călători din lumea mare.