Facem acum o buclă temporară și mergem în Linz. De ce buclă, de ce pe înserat și dincotro venim, imediat explic.
Când am hotărât care va fi traseul #MyDanube am găsit de cuviință, împreună cu Roxana, să ne oprim în toate orașele mai mari, mai mici sau mai importante de pe Dunăre, ghidându-ne, după cum am mai povestit, după o carte.
Evident că Linz nu putea să lipsească, însă oprirea noastră nu a fost după Passau, cum ar fi venit curgerea frumos la vale cu râu cu tot, ci venind dinspre Gyula, dinspre țară, după ce călărisem mintenaș vreo 600 de kilometri. Lungi. Și uscați, ceea ce aveam să aflu curând că e mare mană cerească.
Dar să mă întorc la oile rătăcite pe malul Dunării: am ajuns în Linz cândva după-amiaza, am cercetat harta și apoi cu nasul în GPS am ajuns la un hotel remarcabil de colorat, teribil de comod și primitor, unde am explodat în bună tradiție motociclistică: colo un bagaj, ici o cizmă, pe fotoliu o nevertebrată, etc.
Ca atare, după ce am reușit să ne strângem înapoi într-o formă umană prezentabilă lumii civilizate, am ieșit în oraș. Cam pe la crepuscul, așa. Cap-compas centru, și pe cât posibil, hai să vedem și noi Dunărea, pentru că era prima oprire pe malul ei. (Din nou, ținem minte, suntem într-o buclă, toate cele cu izvorul, Donaueschingen, urcatul pe barcă în costum de moto nu s-au întâmplat încă. Hai, că dacă ai citit SF-uri în tinerețe e ușor de navigat între diverse realități temporale.)
Dunăre, zic. Bun, pornit și găsit. Nu așa direct, dar restul de plimbat îl lămuresc mai încolo. Acum stai să vezi cu înseratul: cum ne apropiam noi așa de apă, ce să zic, oraș frumos, luminat, civilizat, bicicliști, felinare, tot ce vrei, și aaaa… ce e Aia?
Ars Electronica,
cea mai fascinantă clădire din Linz|Am intrat într-o lume magică, plină de culoare și sunet, dar și ușor terifiantă
– cum strânge Facebook-ul datele despre noi
– cum se zice bună dimineața pe Twitter
– cum să scrii cu ochii
şi multe altele…
O treabă cu o formă deșelată, luminoasă, ba e albastră, ba e mov, ba e roz, ba are toate culorile. A, stai mă, că sclipește. Eu, coțofană prin vocație, cum sclipește cum mă lipește, mă duc întinsă. Pe malul celălalt al Dunării mai ședea una, deloc atractivă prin formă, dar la fel de colorată.
Ei poftim, hai să le pozăm. Pe principiul „n-am trepied dar orice cap de pod e prietenul meu”, am încercat tot soiul de variante, că ale naibii clădiri străluceau și fluturau râuri de culori prin fața noastră și parcă voiai să le prinzi pe toate. Nu le-am prins chiar pe toate, dar am insistat până am realizat că arta fără bere e în van și că suntem la doi pași de cel mai bun loc din tot Linz-ul pentru a savura o bere rece și a ne uita un pic la ce fac ceilalți locuitori ai orașului.

Pentru că după cum se vede și în poză, clădirea noastră se alungea leneș într-o porțiune ridicată, cu trepte, unde tot tânărul austriac și mai tânăra sa consoartă stăteau comod (au ba) pe trepte, la o vorbă, o bârfă și o bere cumpărată de la terasele din jurul clădirii noastre.
Am dat și noi ocol, am aflat că suntem lângă Ars Electronica Center, am văzut unde NU e intrarea (dar era o neintrare foarte politicoasă), și-am hotărât de comun acord să revenim a doua zi să vizităm muzeul pe îndelete.
Una dintre cele mai bune decizii din plimbarea asta.
Berea băută și discuțiile „ca între fete” nu pot fi povestite aici.
A doua zi, în muzeu… a început aventura.
Am intrat într-o lume magică, plină de culoare și sunet, dar și ușor terifiantă. Am aflat cu groază cum strânge Facebook-ul datele despre noi, cantitatea de informație despre noi înșine care există în mediul virtual și este disponibilă pentru oricine știe unde să se uite. Noianul de cifre a fost atât de covârșitor încât ne uitam una la alta, pe jumătate hipnotizate, pe cealaltă jumătate… parcă pregătindu-ne să ne strângem coada (de maimuță) pe spinare și s-o ștergem de pe fața internetului.
Dar deh, dependența e mai mare, două standuri mai încolo ne lăsam pe calculatoarele din muzeu urmele trecerii noastre prin Ars Electronica.
O istorie a internetului așa cum îl știm azi: în 1981 eram în MS-DOS, în 1998 apărea (sau dispărea înghițit) Napster-ul, din 2004 avem Facebook și uite, păcatele mele, unde am ajuns. Pentru cei împătimiți, nimic nou în explozia asta, pentru neofiți e mai greu de digerat progresia fantastică și viteza cu care se desfășoară lucrurile. Aiurea greu de digerat, ajungi la punctul unde nu mai înțelegi cu mintea. Ca atunci când eram mici și ne întrebam „poți să-ți imaginezi un milion de milioane de catralioane de dolari?” (sau mă rog, în ce monedă converteam noi pe-atunci). Ei iacătă, Ino, că nu poți.
Mai încolo: cum se zice bună dimineața pe Twitter (fiecare-n limba lui): care-s cu verde sunt postate în primele orele ale dimineții, cele portocalii sunt în jurul orei 9 a.m. locală (adică fiecare pe la ora 9 a lui), cu roșu în orele următoare ale dimineții, înainte de prânz, și ce-i cu negru, la orice altă oră. Curiozitatea asta a avut-o un băiat canadian, Jer Thorp, și a strâns în decurs de 24 de ore de pe tot globul „bună-diminețurile” acestea.
3 miliarde de like-uri zilnic. De atâtea ori apăsăm butonul pe întreg pământul.
Într-o cușcă, un animal respirător făcut din vreo fostă căciulă de blană și ceva mecanisme pe care mintea mea corijentă la fizică n-o să le cuprindă veci pururi. (Nu eram loază, doar nu m(i)-a plăcut profu’).
Niscaiva mai încolo, o imprimantă 3D, mărturisesc, prima pe care am văzut-o. Am priceput dară cum ar veni să-ți „printezi” o ceașcă, un medalion cu numele iubitului sau mai eu știu ce. Mie mi-ar trebui un pat, zău. Și o imprimantă mai mare ca să fac asta, probabil.
Cum să scrii cu ochii? Simplu, stai cu bărbia într-un dispozitiv ca acela de la oftalmolog, te scanează, te calibrează și-apoi scrii mneatale numai plimbând privirea, în timp ce Roxana te întreabă siderată : „dar cum faci??”
Și fiindcă veni vorba de ochi, nu știu ce pată mi-a întunecat mințile de am acceptat să-mi trag o poză la retina proprie, la un divaiz de pozat retine. Zic trag, că parcă a dat cu leuca, bang! mare bliț în ochi direct, după care m-am plimbat cu o pată cât luna plină, verzui-fosforescentă încă vreo oră două. Știu, îs deșteptuță eu așa. Practica mă omoară.
Ce-am mai văzut? Cum visează mașinile, unul dintre exponatele mele preferate. Un panou cu ochi care clipeau, pe care l-a împodobit Roxana. Și câte și mai câte.
Sută la sută în următoarea mea vizită prin Linz mă mai duc o tură la Ars Electronica. Au și un restaurant chiar decent sus la ultimul etaj, cu vedere la Dunăre iar supa de sparanghel, că tot era sezonul, a fost de vis.
Însă, stai să-ți explic cum e cu înseratul de fapt.
Dacă treceam ziua pe lângă clădire, cred că o ignoram cu nonșalanță, habar neavând ce e înăuntru, pentru că ziua clădirea care adăpostește Ars Electronica e fix gri, ponosită și… relativ urâtă, aș zice. Însă cu o seară înainte își pusese toate farmecele la bătaie, așa că n-am avut scăpare. Bună treabă, zău.
Vis-a-vis de Ars Electronica, altă surpriză: creștea iarbă, iarbă deasă, perpendicular pe casă. Ei, nu iarbă, ci copăcei, nu pe casă, ci pe primărie, dar ne-am făcut așa un refren din povestea asta și-am pozat în călătoria MyDanube fiecare acoperiș pe care găseam câte o grădină, sau iarbă, sau orice fel de verdeață, cu durerea că la noi nu există și având în gând vorbele învățate de la Roxana (via dl. Hundertwasser): „Natura pe care o avem pe acoperiş este acea bucăţică de pământ pe care am ucis-o pentru a ne instala locuinţa”.
Am continuat cu o plimbare pe malul Dunării, prinsesem o zi liberă și zona de promenadă de lângă apă era împânzită de bicicliști, oameni pe role, cu sau fără papuci, cu sau fără cățel, pe malul apei la plajă, cu vreo carte, sau cu prietenul(a), cu rețea de WIFI funcțională (deja nu ne mai miram, după muzeul dinainte). Ei hai, bine, ne-am minunat un pic, drept pentru care fibra blogeristică a învins și-am hotărât (Roxana) că o să ne facem (amândouă) poze cu picioare în apă, ca să postăm întru îndeplinirea numărului de likeuri mondial. 3 miliarde zilnic, cum ziceam mai sus.
Apa rece, tableta înceată. Prima iese mișcată, a doua deloc, cealaltă s-o fi șters, cert e că eu fugeam din apă, Roxana mă punea să intru la loc, eu înghețam, mă mișcam, poza ieșea proastă, ia-o de la cap. Ovare, rinichi si gleznele, toate înghețate, au căzut pe rând pe rând și s-au făcut țăndări în apa rece a Dunării.

Am plecat, am ochit un castel sus pe deal, și, ce-ar fi un oraș austriac fără castel, deci hai și noi să-l vizităm. Urcușul a fost mai brutal decât ne-am fi așteptat, căldura ca de vară, nu de început de mai, ne-a toropit de tot, și pentru că petrecusem toată ziua în muzeu și la relaxare pe malul apei, am ajuns când minunea de castel era deja închisă, iar noi am vizitat terasa cu bere. Și cu vedere la Dunăre, însă numai pentru cei cu rezervare.
Și dacă tot eram la castel, meritam să ne trateze ca pe prințese: la baie, pe lângă produsele normale de reîmprospătat doamne și domnișoare, într-un coșuleț la oglindă, un fond de ten și-un ruj. De firmă. Ai naibii nemți…
Acest proiect este susţinut şi inspirat de:
Tripsta.ro, Ungaria.info.ro, Austria.info/ro, The Danube Niederösterreich, Linztousismus.at, Municipalitatea Vienei, Compress România, Ingolstadt Tourismus, Germany.travel, Danube Competence Center, Serbia.travel
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!