Vrăjiţi de Hallstatt

A sasea zi

In ultima dimineata la Garmisch se pare ca toata lumea s-a trezit cu un gand fix: “strange cortul cat e soare”! Cu totii se agita si misuna in jurul nostru asa ca intram si noi in ritmul colectiv, bucurosi de binecuvantarea uscata a razelor de soare. Numarul de corturi incepe sa se micsoreze ca prin miracol iar motoare de toate natiile se incarca din nou cu genti.
Dupa ce ducem primul rand de bagaje il las pe Alex cu Petra sa plece cu ultimele lucruri spre masina iar eu ma duc sa ma o iau pe Loona – asa o cheama pe Suzuki a mea. Ma uit in jur dupa un samaritean, se pare ca atunci cand am parcat-o pe intuneric nu am observat ca am lipit-o cu numarul de un gard si nu imi permite acum sa fac „hutza hutza” pentru a reusi manevra de coborare de pe cricul central. Un domn amabil zice „beauuuutiful” in timp ce se apropie de mine pentru a ma ajuta. Ranjesc sub camuflajul castii incercand sa o iau ca pe un compliment … poate ii place motocicleta?

In oras ne intalnim cu parintii mei, aflati pe drumul de inapoiere dintr-o lunga calatorie in Spania si Portugalia. Petra e atat de surescitata ca isi revede bunicii, dupa aproape 50 de zile de absenta, incat in prima faza nu ii recunoaste. Imi vine sa plang cand vad apoi imbratisarea plina de emotie intre un copil si o bunica si cand le aud pe amandoua razand cu hohote si vorbind mult, in cascade de povesti si glume. Imi aduc aminte de propria mea copilarie si o vad pe mama asa cum era atunci cand eram eu mica, o fire vesela, gata mereu sa faca din orice un bun pretext de ras.

Pornim la drum in formula inmultita, eu pe motor, masina in fata, masina in spate, mai rar asa o escorta. Iesirile din oras sunt cotropite de motociclete care se scurg in grupuri mari, in diverse directii. Nori negri sunt si ei o companie deja obisnuita de drum. Preocupata de ploaia care incepe si dorind sa ies cat mai repede din ea, accelerez ratand cu succes iesirea spre Villach. Alex, ramas in urma, e preocupat sa rezolve din mers o inundatie locala din masina, provocata de fatala combinatie dintre Petra si o sticla mare cu apa. Reusim in aceasta formula sa inaintam deja destul de multi kilometri pe care trebuie sa ii facem si inapoi. Odata scapati de autostrada uitam patania, drumul spre Hallstatt e o placere, e liber, e verde, urca in pante line spre munte si apoi coboara virajat inspre lac. Intram in orasul vechi imediat dupa o ploaie, strada e uda iar e aerul limpede si proaspat. Si aici am mai fost in ultimii doi ani, de aceea am facut rezervare pentru a treia oara la acelasi gasthaus cu varsta venerabila de 400 de ani, localizat ideal in inima istorica a asezarii, cu iesiri pe de o parte in piata mica si fermecatoare si pe cealalta parte spre lac. Hallstatt si-a aruncat o vraja asupra mea, chiar de la prima intalnire. De atunci traiesc un dor permanent fata de acest loc dintre munti, ape si nori si ma tem ca as fi grav pedepsita daca as trece prin Austria fara sa poposesc acolo macar pentru o noapte. Asa o obsesie trebuie fie clar vrajitorie!

Sa fie oare patroana pensiunii? Nu cred, are optzeci de ani dar nu are aspect de vrajitoare. Se scuza blajin, in putinele cuvinte in engleza pe care le stie, ca nu ne poate ajuta la maldarul de bagaje, aratand spre picioarele ei batrane. Noi suntem deja cam dezamagiti ca nu putem parca unde eram obisnuiti – ceva se construieste chiar acolo iar putinele locuri ramase au fost deja impartite intre doua hoteluri cu mai multi muschi si stele. Nu ne incanta nici macaralele pe care le-am gasit stricand peisajul unic al caselor suprapuse pe fasia ingusta si abrupta de pamant dintre stanca si lac. Camerele economice pe care le-am ales de data aceasta sunt si ele destul de modeste pentru pretul platit, datorat mai ales locatiei. Dar nimic din toate acestea nu imi tulbura linistea si incantarea ce m-a cuprins imediat ce am trecut de bariera ce marcheaza si limiteaza intrarea in batranul Hallstatt. Lasam bagajele, mancam ceva in camera si coboram sa sorbim o bere pe terasa ce da spre lac. Pe scaune sunt puse paturi moi si colorate, numai bune de aruncat pe umeri atunci cand aerul racoros de munte iti patrunde, pe nepregatite, pana aproape de oase.
Petra e atat de incantata de hranitul ratustelor si a lebedei incat stam cu inima cat un purice, temandu-ne sa nu cada in lac in timp ce se intinde la ele. Mai tarziu aflam ca lebada era lebadoi si ca fericitul se plimba linistit pe lac si se indoapa de la turisti, in timp ce soata lui clocea ouale in vazul incantat al asiaticilor ce o pozeaza ca pe un obiectiv turistic important.

In Hallstatt avem parte de prima noastra seara de porumbei. Petra se lipeste de bunici si vrea sa doarma cu ei in timp ce noi ramanem priponiti la o terasa si bem o bere bruna cu spuma groasa si savuroasa. Bun regasit Hallstatt, nu stiu ce ai facut si cum ai facut dar ne-ai vrajit sa ajungem iarasi la tine!

va continua






Citeste si

Ziua 4 si 5

Ziua 7


Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.