Cum am plecat eu la Enisala? (2)

A doua zi în Enisala şi frumoasele sale împrejurimi (prima o găseşti aici)

A doua zi de dimineaţă, mic dejun pe prispă. Cafeaua pe nişte buturugi în curte, sub un măr plin de omizi. Nu-mi plac omizile. Soarele de ieri… ia-l de unde nu-i.

Am plecat iar să explorăm în zonă. Adică: primul deal accesibil pe care am putut să căţărăm maşina a devenit brusc un punct de maxim interes… turistic. Apă, ciulini, berze şi nori de ploaie. Da, de data asta ne-a plouat.

Despre berze, numai de bine. Complet ne-cooperante, când să le faci poză zburau. Cică e o zicală, dacă vezi barza în zbor sau stând…. ceva în legătură cu căsătoritul. Le-am văzut şi-aşa şi-aşa, deci… sau mă căsătoresc.. sau nu!

Înapoi în Jurilovca, şi, înarmaţi cu niscaiva informaţii confidenţiale despre unde se găseşte peşte (obţinute printre zâmbete complice de la birtul unde mâncasem cu o seara înainte), mergem şi batem la porţi. Vorba vine, de fapt ne cam foiam în faţa porţii, neştiind cum să ne-facem-intrarea-dăm-buzna peste om în curte. Dilema s-a rezolvat uşor, a venit omul şi ne-a deschis. N-am apucat bine să dăm bună ziua că am şi aflat: “Calcan”. Nu tu ce doriţi, ce căutaţi dvs., nimic. Cred că se vedea în ochişorii noştri cu irisul în formă de peşte cam ce doream. N-am luat calcan, era scump… două cozi într-o pungă ori şapte kile ori 22 de lei kilu’…  Am luat somn şi şalău – câte două bucăţi zdravene de fiecare.

Cu captura în portbagaj, hai spre Enisala! Să ni-i gătească! Să-i mâncăm! 😀

Trecem în trombă de prima intersecţie, la colţul căreia

…hopa! Ia să dăm un pic cu spatele?

Tocmai ce trecusem pe lângă un pâlc de oameni – care pe băncuţă, care în picioare şi unul jos rezemat de stâlp cu… chitara în braţe! Ne-am dus şi i-am filmat. Şi am povestit cu ei. Gabi, care are cont de messenger şi nevastă în Spania, ne-a rugat să nu-l punem pe Youtube…. că-l vede. Şi-l ceartă. El era cel cu chitara, care cântă într-o formaţie… culmea, cânta şi bine. Ne-a zis să nu mergem la Gura Portiţei că e scump, e pentru d-ăia cu bani mulţi. Noi nu suntem din ăia cu bani, nu? Nu, nu suntem. Roman (Pavlov!), sau Romică, nu prea putea să vorbească, din cauza unei operaţii. La început nu-l înţelegeam, apoi, cu greu citind pe buze, l-am “ascultat”. Plângea… zicea că pe vremuri îi plăcea şi lui să cânte. Kostea… altă figură… 40 de ani de muncă pe vas. Pe el cică, dacă îl caut pe Youtube, îl găsesc. L-am căutat, l-am găsit. Şi încă unul, i-am uitat numele, ne întrebau prietenii lui dacă ghicim câţi ani are… n-am ghicit. Avea omul vreo 70, dar nu arăta cu o zi mai bătrân de 50. Am băut o gură de vin cu ei, am ascultat fragmente din “let it be”, în mijlocului uliţei, am ascultat un cântec minunat în rusă. Am plecat, şi i-am lăsat să povestească în continuare despre cât e de grea viaţa şi cât atârnă anii de muncă… şi ce frumoasă-i viaţa.

Sper să nu se supere pe mine că am pus totuşi o poză…

Fuga înapoi în Enisala la femeile care ne găzduiau, unde am asistat la prepararea borşului de peşte.

Reţeta e aşa:

Se curăţă peştele de solzi, de intestine, se spală. Se pune zarzavatul la foc: trei cepe, trei roşii, un ardei, doi morcovi, doi cartofi, tăiaţi în patru; de fapt, toate legumele tăiate în bucăţi mari. Se pune sare la fiert cu zarzavatul. Când sunt fierte, se pune peştele, plus oţet după gust. Nu se pun alte condimente. Peştele e fiert când îi ies ochii ca mărgica… La sfârşit, leuştean proaspăt.

Ah! Şi cred că un ingredient secret ca să-ţi iasă borşul bun e să fii mereu cu zâmbetul pe buze… cel puţin aşa era bucătăreasa noastră, care ne povestea despre alte şi alte reţete minunate, despre cât îi plac bucatele de peşte şi despre cum nu poate să mănânce “de cumpărat” de la magazin, pui sau alte mâncăruri, pentru că s-a obişnuit cu ale ei, sănatoase, din grădină şi crescute în curte (a mărturisit totuşi că “mezelurile de la Bucureşti” îi plac…), despre cum au găzduit nişte fete din Spania şi nu pricepeau o vorbă, dar cum se înţelegeau totuşi tare bine cu ele… Cred că există un limbaj internaţional al oamenilor faini…

Ce nu ştiam eu este că nu se serveşte peştele în supa preparată, ci separat pe o farfurie întinsă, cu un pic din legumele lângă care a fiert, şi cu o saramură făcută din oţet, un pic de supă.. şi nu mai ştiu ce. De-abia apoi, după ce am mâncat peştele ni s-au adus şi farfuriile cu borş. Şi şalăul prăjit, rumenit bine în făina de mălai, servit cu mujdei frecat de usturoi şi cu mămăliguţă. Gata, nu mai pot să scriu despre asta! Nu mai pot!

Seara a fost una tihnită şi frumoasă, la un pahar de vin. Usturoiul a ieşit şi el pe unde-a putut. A treia zi am cercetat zona după pensiuni şi am dat o tură prin Babadag , care, deşi se lăuda cu diverse puncte de atracţie turistică, nu ne-a impresionat cu nimica. Poate nu ne-am uitat noi unde trebuie. Vremea era tot mohorâtă, aşa că am fugit mai repede cu vreo două ore decât plănuisem iniţial…

Am rămas încă în suflet cu liniştea de-acolo, şi cu zâmbetul însorit. Aş mai merge, zău…

Impresii scrise de: Ina Popa

Prima parte: Cum am plecat eu la Enisala? (1)

Ina a absolvit psihologia şi după un parcurs profesional în câteva multinaţionale, a ales să-şi asorteze studiile cu munca absolvind astfel şi un master în comunicare. De călătorit e îndrăgostită de când era copil, de aceea a decis să împărtăşească impresii din incursiunile sale.