călătoria ca mod de viaţă sau viaţa ca o călătorie |
"Tourists don’t know where they’ve been, travelers don’t know where they’re going."
Paul Theroux |
Nov
2011
Prima delegaţie ever (5)
Marţi o început una din cele mai faine săptămâni din câte mi-or fost date: dimineaţa laptele şi mierea (baba de la pensiune) fierbea cu lasere în ochi, iar la fabrică am văzut doo chestii care m-or lăsat mască: prima o fost că l-am văzut pe un nenea cărunt şi cu mustaţa răsucită cum tot muta el un birou şi punea telefoane. Altfel, la costum băiatul. Întreb pe un coleg neamţ da’ cine e nenea, ce face, nu îl ajutăm? Aa, nooo, zice ăsta, că nu vrea să-l ajute nimeni. Da’ totuşi, cine e? E şeful mare pe divizia BMW, îmi şopteşte ăsta conspirativ. O refuzat tot felu’ de subalterni, îi numa’ el şi o secretară. Aia e fomeie, nu o pune la cărat. Vreau să vă zic că nenea ăla şi-o montat singur inclusiv telefon şi imprimantă. Aşa, pentru că putea. Încă îl mai am de model de urmat când o să cresc mare.
Luni seara venise o gaşcă de manageri de la Bistriţa, abia marţi am aflat, că am văzut-o pe Cami, nevasta colegului meu Dan p’acolo. Să vă lămuresc: era încă dimineaţă bine şi undeva, în ceva încăpere tătă numa’ sticlă erau nişte şmecheri cu ceva şampanii în mână. Cami aştepta cuminte afară, lângă uşă. N-o trecut mult ca să aflu că ăia de erau înăuntru sărbătoreau ceea ce era noul birou al departamentului de logistică. Acuma vă zic că şi Cami era managerul departamentului de logistică, de la Bistriţa. Dar, pentru că era româncă, se uita prin pereţii ăia de sticlă la ăia de beau şampanie, fără ca s-o invite şi pe ea. Încă îi mai am în cap ca modele de oameni de care să te fereşti. Nu mi-o prea ieşit, da’ încă mă străduiesc.
Treaba bună o fost că o venit Mihai, production manager. Straşnic om, îl legai la ochi şi ştia vinurile pe de rost. Venise de la Timişoara (câţi ştiţi că în Timişoara s-or făcut hard disk-uri IBM?) şi zicea la un moment dat că ăia de la Timişoara aveau în cap să-l linşeze, că împuţise tot biroul cu o brânză puturoasă de o lăsase la putrezit şi mai mult – o să vedeţi, devine important amănuntul. No, mă plâng la ăsta că e de căcat p’acolo, la care el, tati, se vede că nu ştii, las’ că te învaţă nen’tu Mihai. În seara aia n-o apucat să mă înveţe nimica, am fost scoşi la cina oficială de ăia de erau şmecheri pe la ei (veniseră totuşi nişte „menajeri”, cum le zic io), da’ tot am apucat să mă duc pe la ăsta prin cameră la o berică, era la altă pensiune. Minune mare! Pensiunea plină de oameni normali, în baie puteai linge de curat ce era şi pe ăsta nu îl căuta nimeni în gură cât mănâncă.
No, la cina oficială ca la orice minune de cină oficială, ne uitam unu’ la altu’, asta până o venit mâncarea, ceva friptane din ceva animale decedate, cert e că aveam fiecare cam juma’ de bou în farfurie. Am mâncat noi cât am mâncat, da’ chiar nu mai încăpea. No, da’ măcar v-o plăcut?, întreabă ăla mai mare peste toţi. Io, bou decedat ca de obicei: îi mai bună mâncarea ca la restaurantu’ ăla unde m-o dus Emil aseară, da’ îi prea multă (atunci ştiam şi numele crâşmotecii de lux, acuma l-am uitat). S-o lăsat o linişte oarecum deplină. Noroc cu Gerd, nu are el simţu’ umorului, da’ aici o fost maestru: păi Căline, până mai pipăm o ţigară ni se face iară foame.
Miercuri am ieşit la o berică neoficială cu nişte colegi de la IT (se dădeau mari că în Kitzingen îs peste 1 500 de berării, cam fiecare casă are berăria proprie), că joi meream la sediul din Nürenberg (acolo e centrul de IT şi acuma) şi s-o apucat unu’ să ne explice ce de-ampulea îs nemţii, cât îs de câinoşi. Uite, nu mai departe de acu’ o lună, or sunat vecinii la poliţie că îmi curge ceva de la motor, zicea el. M-o trezit poliţia la 3 noaptea, m-am dus 300 de metri mai încolo, la cutia de nisip şi am cărat nisip să pun peste pata de ulei! La 3 noaptea! Normal că îl compătimeam sincer, el ne invitase, pe banii lui nu era să facem mişto de el. No, după ce s-o lamentat el, am spart gaşca. Nu am înţeles dacă o zis că plătim nemţeşte sau olandeşte, cert îi că ne-am plătit fiecare berile lui. Cea mai ieftină o fost 3 euro jumate. I-am dat dreptate omului, cam ca pula nemţii, mai ales că a doua zi am aflat că el şi-o decontat chitanţa, cu toată consumaţia. Inclusiv a noastră.
Nu era chiar de nani, hai la Mihai la o bârfă, Cami era prin cartier, ca să zic aşa. Mihai, iară, tati, sunteţi voi proşti (eram cu Laci), hai că vă învaţă tata Mihai cum e viaţa p’acilea. Brusc am aflat nu numa’ că este peco în Kitzingen, da’ surpriză, aveau bere, Faxl, daneză, era un euro o cutie de-un kil. Saru’mâna şi acuma lu’ Mihai. Am trecut p’acolo de zeci de ori şi nu m-o dus mintea să intru în peco să văd dacă au bere. Fii antenă zice Mihai, ambalajul e returnabil, îţi dau 20 de cenţi înapoi. Chiar, zic io, ce câcat au ăştia de au scoruri de-astea prin oraş? Ăsta, numa’ un zâmbet, păi e normal, acuma or trecut de la marcă la euro. No, şi?, fac io. El, mai nevinovat: no, şi i-o futut. Deşi or zis că o să fie 2 mărci la euro, salariul îl iau în euro, da’ la preţuri or uitat să mai facă conversia. Păi mă piş pe conversia lor, io mor de foame acilea. Tati, vezi că nu ştii? Şi uite aşa am făcut cunoştinţă prima dată în viaţa mea cu un Lidl de-ăla sau cum se numeşte. Una pereche Rebook – 6 euro (cam naşpeţi, da’ erau de firmă). Vă vine să credeţi sau nu, tot peste români am dat şi acolo. 2 tirişti care cumpărau şampon la găleată de-a dreptul. Evident, cel mai ieftin. De ce? Păi simplu: acasă îl puneau în ceva sticluţe de plastic şi-l vindeau în vecini. Se vede că mergea afacerea, aveau comanda fermă, cel puţin la ăla cu miros (sau aromă?) de cocos. Ăia, uitându-se la mine şi la Laci, ziceau în româneşte no uită-te la ăia, măh, nu-s normali. Asta pentru că Laci şi cu mine găsiserăm doar nişte cărucioare mici-mici, pentru copilaşi (la noi încă nu am văzut să aibă cărucioare ca să le plimbe pruncii prin alimentara), aşa că ne plimbam cu alea.
Cam ce puteam noi duce acasă? Ciocolată! Găsiserăm pe la sub juma’ de euro, luaserăm fiecare cam 20-30 de bucăţi. Nu vreau să vă zic că am aşteptat să plece tiriştii din zonă, am pus la loc jumate din ciocolată şi am luat şi io două damigene de şampon. Cu cocos şi cu aloe vera, că deja moda aia cu aloe vera era la orizont.
Vă ziceam de Mihai că era mare fan Camembert de-ăla de pute (io şi în ziua de azi îi zic câcatomber, da’ no, io nu mă pricep), aşa că îi zic bă, lu’ colega (adică fosta) i-aş lua un câcatomber de-ăla, că îi fan. Evident că m-o încălţat cu cea mai scumpă, puţea aia de îndoia lumina soarelui. Zice ăsta băăă, asta îi aiaaaa, ui’ ce procentaj de grăsime are. Aaa, deci la asta ne uităm, câtă grăsime aaaareeee. No, am luat hoitu’, doo damigene de şampon, fo’ 15 ciucalate şi ne-am dus cătră baba dementă.
Bă şi vine nebuna şi-mi bate la uşă. Herr Oprea, problem. Herr madam, cain problem, facem să nu fie problem, da’ ce năcaz ai. Că aveţi de plată mai mult la cameră. Io, ca Bambi – da’ de ce, nu era micul dejun inclus în preţ? Vaaaai Herr Oprea, normalişe că este, da’ aţi vorbit la telefon. Adevăru’ e că uitasem c-o sunasem pe mama. Zic ok, plătim, cain problem. O mustăcit ea ceva p’acolo, nu m-am prins io iniţial…
Joi am ajuns dis-de-dimineaţă la Nürenberg, unde era centru’ ăla mare de IT. Ţin minte doar o fază simpatică, era jumatea lu’ martie şi ăştia aveau ditai excavatoru’ prin curte, executa ditai groapa. Întreb şi io, da’ ce fac ăia? Un nene, senin, piscină. Ei, căcat, piscină. Da, zice nevinovatu’, or fost probleme şi acuma le face piscină. Să vă explic: la nu ştiu ce fabrica vieţii de prin India (nu e chiar mic Leoni ăsta) o puşcat reţea, servere, tot. Şi or încercat să-i contacteze pe ăştia de aici (repet, din Nürenberg se coordonau toate rahaturile legate de IT) şi nu era nimeni la post: ba prin oraş, că dăduse primăvara, ba pe la piscina nu ştiu care, plus ăla nebunu’, de se uită la pornache (aveau pe unu’, geniu săracu’, da’ cam pe lângă cu fomeile, timiduţ, aşa că îşi punea pornache în sala de conferinţe, unde aveau videoproiector). Nu le-o mai făcut nimeni piscină până la urmă, or mărit parcarea, da’ asta am aflat mulţi ani mai târziu.
Atâta mai vreau să vă zic că ne-o dus în vizita aia să ne vedem colegii, şi ne explica şefu’ ăl mare cum o făcut şi o dres echipa. La care un nenea chel şi gras, IT-st până în măduva oaselor, sec: nu echipa, io am făcut.
Data viitoare povestim de întoarcerea lui eu acasă. Credeţi-mă, se merită până în uşa garsonierei lu’ fosta.
Citeşte şi alte povestiri din Jurnalul călătorului năprasnic de Călin Oprea
Articole similare:
- Prima delegație ever (4)
- Prima delegaţie ever (6)
- Prima delegaţie ever (3)
- Salzburg: prima şi ultima delegaţie (1)
- Salzburg: prima şi ultima delegaţie (2)
8 Comentarii la “Prima delegaţie ever (5)”
Lasa un Comentariu
trafic
LumeaMare in zelist
mestere, poza ii din heidelberg.
daca citeai cu ceva mai mare atentie chiar preludiul, ca sa-i zic asa, vedeai ca NU am poze, NU pun poze. Pur si simplu sunt niste poze puse de adminul site-ului. In rest sper ca te relaxeaza lectura
Eu pun pozele, iar acestea sunt mai putin relevante, din moment ce in aceasta serie de articole accentul e pus pe text.
buna calin, e o scapare a mea ca nu am cititi preludiul cu creionul in mina asa cum m-a invatat baba schmidt (profa de romana) sa citesc geo bogza. constatasem numai neconcordanta dintre poza si poveste, acum am o explicatie. sa ma scuzi, ca locuitor in heidelberg de o eternitate am avut asa o senzatie cam cum ai avea tu daca ar scrie cineva o poveste despre calafat si ar ilustra-o cu poze din orasul tau ardelenesc.
trebuie sa-ti cer iertare ca nu am relaxeaza lectura, as spune ca mai degraba dimpotriva, asa cum nu reusesc sa ma relaxez nici cind ma duc undeva intr-un sat romanesc si sint indemnat s amaninc cirnatzul cu mina nu cu tacimurile. e o lipsa de umor si relaxare tipic teutone.
sint convins ca de dragul umorului ai ingrosat mult faptele ceea ce artistic e perfect o.k., chiar daca ai nimerit in mine un cititor fara umor. in caz contar ai facut viata grea celorlalti concetateni de-ai tai care au nimerit pe acolo dupa tine, ceea ce sint sigur ca nu e cazul.
mundpropaganda (propaganda orala) pe care o fac oamenii e singura propaganda care prinde instant si are credibilitate maxima in germania.
numai un mic exemplu, daca ai reusit sa atragi ura unei babe idioate, aia o sa povesteasca si o sa fie crezuta de sute de alti oameni, mediul ei de prieteni, acolo unde isi face cumparaturile, acolo unde isi petrece timpul liber, rudele, cluburile si asociatiile pe care le frecventeaza. ai dintr-o lovitura citeva sute de oameni care vor fi cel putin reticenti cind au in fata un roman.
tipic romanesc e fara indoiala excelent in romania, dar un lucru am invatat si eu in 20 de ani de calatorii intensive pe tot mapamondul: indiferent unde mergi trebuie sa joci dupa regulile jocului din locul in care te afli.
inca o data imi ce scuze de la tine, sper sa nu ma fi inteles gresit. cu toata simpatia!
ca fapt divers, eu tin un blog tehnic (printre altele, sunt Microsoft Certified Trainer), pe SQL Server, Windows infrastructure, etc. acolo citesc maxim 10 oameni pe zi, in zilele bune:-).
si nu e vorba ca te inteleg gresit, Doamne-fereste, cam stiu la ce te referi cu babele nebune in Germania si nu numai.
toate cele bune,
calin
ar trebui atunci sa-ti spun colega, sintem din aceasi bransa profesionala cumva.
poate ca o sa scriem odata ceva la doua miini despre babele nebune din intreaga lume. personal mi s-au parut alea de la tara din italia si grecia cele mai sinistre. ca sa nu mai vorbesc de baba novac