Prima delegaţie ever (5)

Prima delegaţie ever (5)

Marţi o început una din cele mai faine săptămâni din câte mi-or fost date: dimineaţa laptele şi mierea (baba de la pensiune) fierbea cu lasere în ochi, iar la fabrică am văzut doo chestii care m-or lăsat mască: prima o fost că l-am văzut pe un nenea cărunt şi cu mustaţa răsucită cum tot muta el un birou şi punea telefoane. Altfel, la costum băiatul. Întreb pe un coleg neamţ da’ cine e nenea, ce face, nu îl ajutăm? Aa, nooo, zice ăsta, că nu vrea să-l ajute nimeni. Da’ totuşi, cine e? E şeful mare pe divizia BMW, îmi şopteşte ăsta conspirativ. O refuzat tot felu’ de subalterni, îi numa’ el şi o secretară. Aia e fomeie, nu o pune la cărat. Vreau să vă zic că nenea ăla şi-o montat singur inclusiv telefon şi imprimantă. Aşa, pentru că putea. Încă îl mai am de model de urmat când o să cresc mare.

Luni seara venise o gaşcă de manageri de la Bistriţa, abia marţi am aflat, că am văzut-o pe Cami, nevasta colegului meu Dan p’acolo. Să vă lămuresc: era încă dimineaţă bine şi undeva, în ceva încăpere tătă numa’ sticlă erau nişte şmecheri cu ceva şampanii în mână. Cami aştepta cuminte afară, lângă uşă. N-o trecut mult ca să aflu că ăia de erau înăuntru sărbătoreau ceea ce era noul birou al departamentului de logistică. Acuma vă zic că şi Cami era managerul departamentului de logistică, de la Bistriţa. Dar, pentru că era româncă, se uita prin pereţii ăia de sticlă la ăia de beau şampanie, fără ca s-o invite şi pe ea. Încă îi mai am în cap ca modele de oameni de care să te fereşti. Nu mi-o prea ieşit, da’ încă mă străduiesc.

Treaba bună o fost că o venit Mihai, production manager. Straşnic om, îl legai la ochi şi ştia vinurile pe de rost. Venise de la Timişoara (câţi ştiţi că în Timişoara s-or făcut hard disk-uri IBM?) şi zicea la un moment dat că ăia de la Timişoara aveau în cap să-l linşeze, că împuţise tot biroul cu o brânză puturoasă de o lăsase la putrezit şi mai mult – o să vedeţi, devine important amănuntul. No, mă plâng la ăsta că e de căcat p’acolo, la care el, tati, se vede că nu ştii, las’ că te învaţă nen’tu Mihai. În seara aia n-o apucat să mă înveţe nimica, am fost scoşi la cina oficială de ăia de erau şmecheri pe la ei (veniseră totuşi nişte „menajeri”, cum le zic io), da’ tot am apucat să mă duc pe la ăsta prin cameră la o berică, era la altă pensiune. Minune mare! Pensiunea plină de oameni normali, în baie puteai linge de curat ce era şi pe ăsta nu îl căuta nimeni în gură cât mănâncă.

No, la cina oficială ca la orice minune de cină oficială, ne uitam unu’ la altu’, asta până o venit mâncarea, ceva friptane din ceva animale decedate, cert e că aveam fiecare cam juma’ de bou în farfurie. Am mâncat noi cât am mâncat, da’ chiar nu mai încăpea. No, da’ măcar v-o plăcut?, întreabă ăla mai mare peste toţi. Io, bou decedat ca de obicei: îi mai bună mâncarea ca la restaurantu’ ăla unde m-o dus Emil aseară, da’ îi prea multă (atunci ştiam şi numele crâşmotecii de lux, acuma l-am uitat). S-o lăsat o linişte oarecum deplină. Noroc cu Gerd, nu are el simţu’ umorului, da’ aici o fost maestru: păi Căline, până mai pipăm o ţigară ni se face iară foame.

Miercuri am ieşit la o berică neoficială cu nişte colegi de la IT (se dădeau mari că în Kitzingen îs peste 1 500 de berării, cam fiecare casă are berăria proprie), că joi meream la sediul din Nürenberg (acolo e centrul de IT şi acuma) şi s-o apucat unu’ să ne explice ce de-ampulea îs nemţii, cât îs de câinoşi. Uite, nu mai departe de acu’ o lună, or sunat vecinii la poliţie că îmi curge ceva de la motor, zicea el. M-o trezit poliţia la 3 noaptea, m-am dus 300 de metri mai încolo, la cutia de nisip şi am cărat nisip să pun peste pata de ulei! La 3 noaptea! Normal că îl compătimeam sincer, el ne invitase, pe banii lui nu era să facem mişto de el. No, după ce s-o lamentat el, am spart gaşca. Nu am înţeles dacă o zis că plătim nemţeşte sau olandeşte, cert îi că ne-am plătit fiecare berile lui. Cea mai ieftină o fost 3 euro jumate. I-am dat dreptate omului, cam ca pula nemţii, mai ales că a doua zi am aflat că el şi-o decontat chitanţa, cu toată consumaţia. Inclusiv a noastră.

Nu era chiar de nani, hai la Mihai la o bârfă, Cami era prin cartier, ca să zic aşa. Mihai, iară, tati, sunteţi voi proşti (eram cu Laci), hai că vă învaţă tata Mihai cum e viaţa p’acilea. Brusc am aflat nu numa’ că este peco în Kitzingen, da’ surpriză, aveau bere, Faxl, daneză, era un euro o cutie de-un kil. Saru’mâna şi acuma lu’ Mihai. Am trecut p’acolo de zeci de ori şi nu m-o dus mintea să intru în peco să văd dacă au bere. Fii antenă zice Mihai, ambalajul e returnabil, îţi dau 20 de cenţi înapoi. Chiar, zic io, ce câcat au ăştia de au scoruri de-astea prin oraş? Ăsta, numa’ un zâmbet, păi e normal, acuma or trecut de la marcă la euro. No, şi?, fac io. El, mai nevinovat: no, şi i-o futut. Deşi or zis că o să fie 2 mărci la euro, salariul îl iau în euro, da’ la preţuri or uitat să mai facă conversia. Păi mă piş pe conversia lor, io mor de foame acilea. Tati, vezi că nu ştii? Şi uite aşa am făcut cunoştinţă prima dată în viaţa mea cu un Lidl de-ăla sau cum se numeşte. Una pereche Rebook – 6 euro (cam naşpeţi, da’ erau de firmă). Vă vine să credeţi sau nu, tot peste români am dat şi acolo. 2 tirişti care cumpărau şampon la găleată de-a dreptul. Evident, cel mai ieftin. De ce? Păi simplu: acasă îl puneau în ceva sticluţe de plastic şi-l vindeau în vecini. Se vede că mergea afacerea, aveau comanda fermă, cel puţin la ăla cu miros (sau aromă?) de cocos. Ăia, uitându-se la mine şi la Laci, ziceau în româneşte no uită-te la ăia, măh, nu-s normali. Asta pentru că Laci şi cu mine găsiserăm doar nişte cărucioare mici-mici, pentru copilaşi (la noi încă nu am văzut să aibă cărucioare ca să le plimbe pruncii prin alimentara), aşa că ne plimbam cu alea.

Cam ce puteam noi duce acasă? Ciocolată! Găsiserăm pe la sub juma’ de euro, luaserăm fiecare cam 20-30 de bucăţi. Nu vreau să vă zic că am aşteptat să plece tiriştii din zonă, am pus la loc jumate din ciocolată şi am luat şi io două damigene de şampon. Cu cocos şi cu aloe vera, că deja moda aia cu aloe vera era la orizont.

Vă ziceam de Mihai că era mare fan Camembert de-ăla de pute (io şi în ziua de azi îi zic câcatomber, da’ no, io nu mă pricep), aşa că îi zic bă, lu’ colega (adică fosta) i-aş lua un câcatomber de-ăla, că îi fan. Evident că m-o încălţat cu cea mai scumpă, puţea aia de îndoia lumina soarelui. Zice ăsta băăă, asta îi aiaaaa, ui’ ce procentaj de grăsime are. Aaa, deci la asta ne uităm, câtă grăsime aaaareeee. No, am luat hoitu’, doo damigene de şampon, fo’ 15 ciucalate şi ne-am dus cătră baba dementă.

Bă şi vine nebuna şi-mi bate la uşă. Herr Oprea, problem. Herr madam, cain problem, facem să nu fie problem, da’ ce năcaz ai. Că aveţi de plată mai mult la cameră. Io, ca Bambi – da’ de ce, nu era micul dejun inclus în preţ? Vaaaai Herr Oprea, normalişe că este, da’ aţi vorbit la telefon. Adevăru’ e că uitasem c-o sunasem pe mama. Zic ok, plătim, cain problem. O mustăcit ea ceva p’acolo, nu m-am prins io iniţial…

Joi am ajuns dis-de-dimineaţă la Nürenberg, unde era centru’ ăla mare de IT. Ţin minte doar o fază simpatică, era jumatea lu’ martie şi ăştia aveau ditai excavatoru’ prin curte, executa ditai groapa. Întreb şi io, da’ ce fac ăia? Un nene, senin, piscină. Ei, căcat, piscină. Da, zice nevinovatu’, or fost probleme şi acuma le face piscină. Să vă explic: la nu ştiu ce fabrica vieţii de prin India (nu e chiar mic Leoni ăsta) o puşcat reţea, servere, tot. Şi or încercat să-i contacteze pe ăştia de aici (repet, din Nürenberg se coordonau toate rahaturile legate de IT) şi nu era nimeni la post: ba prin oraş, că dăduse primăvara, ba pe la piscina nu ştiu care, plus ăla nebunu’, de se uită la pornache (aveau pe unu’, geniu săracu’, da’ cam pe lângă cu fomeile, timiduţ, aşa că îşi punea pornache în sala de conferinţe, unde aveau videoproiector). Nu le-o mai făcut nimeni piscină până la urmă, or mărit parcarea, da’ asta am aflat mulţi ani mai târziu.

Atâta mai vreau să vă zic că ne-o dus în vizita aia să ne vedem colegii, şi ne explica şefu’ ăl mare cum o făcut şi o dres echipa. La care un nenea chel şi gras, IT-st până în măduva oaselor, sec: nu echipa, io am făcut.

Data viitoare povestim de întoarcerea lui eu acasă. Credeţi-mă, se merită până în uşa garsonierei lu’ fosta.

Citeşte şi alte povestiri din Jurnalul călătorului năprasnic de Călin Oprea

Trainer (tehnic) cu ochii larg deschişi spre lucrurile mari şi mici, cu credinţa de nezdruncinat că a dărui este o obligaţie, nu un privilegiu. A, da, pentru cei care se mai miră încă de ce nu îl văd pe Moş Crăciun: vine, da' vine călare pe un covor zburător, nu pe o sanie trasă de reni.