Salzburg: prima şi ultima delegaţie (2)

Cum să faci faţă unei o cine fastuoase cu 6 feluri de mâncare servite într-o casă de 1 milion şi ceva de euro, de ce trebuie să ştii ceva germană ca să prinzi ultimul tren spre Viena atunci când este o bombă la mijloc şi aventuri în tren cu un însoţitor de vagon de naţionalitate română.

Ursula (v‑am zis de ea, marketeriţa lor) făcuse parte tot din populime, ce e drept a lor. Dăduse nenea patronul de ea când avea fo’ 17 ani, o cules‑o din mizerie (no, aici îi relativă treaba, mizeria lor nu seamănă cu a noastră), o făcut‑o fomeie, i‑o luat şi casă, ceea ce veţi vedea mai la vale.

Ne invită fomeia la cină, o mânuţă de oameni (dintre români doar Robert şi cu mine) şi ne‑o dus pe malu’ unui lac, la vreo 30 de kilometri de Salzburg, la nu ştiu ce restaurant. Incredibil de frumos, stăteam pe terasă, deşi era cam vântuleţ afară.
‑No, cum vă place?, face Ursula.
Foarte fain, zic io, da’ ce e cu baliza aia în lac?
Era un girofar de‑ăla în apă, nu pricepeam io ce e cu el.
Fata, foarte senină, ‑păi ăla e pentru schiori. Am înlemnit, mă şi gândeam că iarna îşi dau ăia drumul de pe munte până pe apă, dar de fapt era vorba de wasser ski (schi nautic), la ei se practică sportul, nu se exprimase chiar bine Ursula.
Să n‑o lungim, în fiecare dimineaţă la ora 6 fomeia ieşea pe lac la schi nautic. Era o barcă pe lac în acest scop, era un fel de time sharing acolo.
‑Bine‑bine, fac io, da’ vii tu din Salzburg până aici dimineaţa la prima oră numa’ să te dai pe lac?
Aa, nu, casa aia e a mea.
Ceea ce credeam io că e un fel de hotel cu ponton era, de fapt, casa fetei. Mare casă! Dăduse pe ea cam 1 milion şi ceva de euro, partea ei, în timp ce prietena ei băgase cam la fel (nu era lesboaică, pur şi simplu făcuse casa pe din două cu o prietenă).

În fine, ajungem şi la partea de papa, aflăm că era meniu fix, prezentat de un nenea patron care venise la masă cu nişte cărţoaie de jumate de tonă fiecare şi un şorţ murdar plin de sânge – aşa demonstrăm la client că noi gătim, da? Două chestii simpatice, lui Ursula i‑o zis că nu poate să‑i dea nu ştiu ce peşte comandase, pentru că nu prinsese în ziua aia – cu alte cuvinte, peştii erau direct din lac. A doua fază o fost că Robert şi cu mine am comandat cel mai ieftin meniu de cină, în sumă fixă de 184 de euro (să vă gândiţi că pre vremea aia io câştigam cam 400 de euro pe lună, mama cam 200, tot pe lună, ea după treij’ de ani de muncă).

Mi‑o tradus Robert conspirativ, ‑avem şi căprioară în meniu. I‑am zis sec în română, ‑bă, nu cred că are căprioară, că bag sama că şi după aia fuge prin pădure s‑o prindă, cum mere şi după peşti la baltă şi la cât e nenea cât mistreţu’, cam greu să prindă ceva. Avea căprioară, deci clar o prindea altcineva.

O venit nenea patronul cu ceva pituţă neagră şi uscată, tăiată triunghiuleţe, plus ceva brânzică năcăjită, să meargă cu pituţa aia – aperitiv, din partea casei, până vine papa. Draci, oi mânca io prostiile lu’ ăştia, io aştept căprioara, să fim înţeleşi, da? Şi or venit cam toate cele 6 feluri de mâncare, câte erau incluse în meniul acela. Aici n‑o mai ţinut figura cu mai vreau o porţie de carne, căprioara aia trebuia să ajungă la o mie de oameni, cam aşa erau făcute şi porţiile: o farfurie imensă, pictată tătă‑tătă cu ceva sosuri, iar pe mijloc aşa, cam la 2 miligrame de urme de căprioară. Cred că umbra căprioarei cântărea mai mult decât porţia de carne din farfurii. Şi tot aşa o fost toată seara – fiecare porţie cam 50 de grame maxim, da’ pusă în nişte farfurii cât roata aia mare de la tractor.

Finalul o fost apoteotic: o să gustaţi o prăjitură cu brânză, specifică zonei, ne zice Ursula foarte mândră. Nu‑s io prea preten cu brânza, da’ no, nu era să supăr lumea. Da’ şi când o venit cu una bucată papanaş (un papanaş!) la 8 euro bucata, am cedat psihic şi m‑am apucat de hăhăit sănătos: ‑bă, da’ vă face mama o găleată de banii ăia. ‑Cum? Se face şi la voi aşa ceva? Păi dară, helăăău, imperiul austro‑ungar vă spune ceva, anyone?

Să vă mai zic că la 2 noaptea căutam un McDonald’s deschis să mâncăm ceva? După 6 feluri de mâncare?

La venirea spre casă ajungem noi fain‑frumos la gară. Zice Robert, ‑bă, hai că merem către Viena cu trenu’ ăla de diseară, mai frecăm şi noi menta p’acilea. No, vă vine să credeţi sau nu, unde ne‑am găsit noi să hăhăim şi să ne hlizim? În budă, of cors. Tot zicea Robert de nu ştiu ce pastile inventate de japonezi, când haleşti una de‑aia îţi miros frumos rahaţii, a vanilie parcă (nu, nu glumesc), dezbăteam subiectul cum ar veni, când zice ăsta ‑bă!, ia taci un pic. Am tăcut şi îl aud p‑ăsta: ‑no, rapid către tren! Am fugit disperaţi, abia am prins trenul, urcăm în el şi mă apuc să îl drăcui pe ăsta, ‑bă franzelă, ce draci te‑or apucat? El, ‑cică ăsta e ultimul tren spre Viena pe azi, că or găsit bombă în gară. Hm… bombă, fix în gară în Salzburg… noroc cu omu’ că vorbea germăneşte de rupea locu’, altfel acolo rămâneam.

În tren, băiatu’ de împingea căruciorul cu haleală, cafele şi beri era fix român, plecat din Alba să studieze conservatorul la Viena, însurat şi cu bebeluş care urla non‑stop, îl reclamaseră vecinii că îşi bate fetiţa, de‑aia urla aia mică într‑una, venise poliţia, ce mai, dramă românească în Austria. Ăsta lucra în minim două locuri să îşi poată plăti şcoala şi întreţinea cât de cât familia.
‑No, ce or păţit ăia in Salzburg, întreb.
‑Păi or găsit ceva bombă.
‑De‑asta de la terorişti?
A, nu, din al doilea război mondial (cum draci o stat aia ascunsă atâta vreme, îmi scapă şi azi).
No, şi?
La care el genial, ‑or dezamorsat‑o, or murit vreo 6.
Nu mai comentăm cum or dezamorsat‑o.

Pe trenul spre casă doar două faze super tari, ne‑o trezit nenea însoţitoru’ de vagon pe la 1 noaptea:
‑Bă, voi aveţi cafea?
Noi ‑păi nu prea, că ne‑am dus în delegaţie, n‑am avut vreme de cumpărături (pe vremea aia încă nu ştiam de shopping, numa’ de cumpărături).
La care el, bou cretin şi şmenar cum o fost toată viaţa (ne‑o luat bani pe cafelele şi berea de trebuia să le primim gratis pe tren, deşi eram la clasa 1) zice:
‑No, îmi treceţi şi mie 10 kile de cafea?
I‑am zis sec, ‑bă nene, lasă‑mă în viaţa mea, pune‑ţi unde vrei cafeiu’ şi dispari, dacă vine supracontrolu’, te priveşte.
O venit controlu’ la vamă, un nenea de maxim 1 metru şi‑un şniţel (Boc suferea de gigantism pe lângă ăsta de la vamă) şi latră scurt din faţa aia a lui de buldog pătrat:
‑Mueeei, aţi adus marfă de contrabandă de dincolo?
Noi, un bou‑vagon întreg (era şi ceva soprană pe lângă noi, e pe la televizor, nu dăm nume) de retardaţi împleticiţi de somn care nu se pot obişnui cu ideea de român, am glăsuit într‑un cor inventat de pe vremea cosorului lui Moceanu un nuuuuuuuu prelung.
‑Bine bă, aşa, să fiţi cuminţi şi să nu faceţi bişniţă, o mai lătrat buldogu’ şi dus o fost.
Dimineaţă, înainte de a ajunge la Alba Iulia, mă duc la însoţitor:
‑No, un cafei primim?
El, sec: ‑nu.
Io, ‑păi de ce? Îţi plătesc două cafele.
El, rău: ‑nu aţi vrut să‑mi treceţi cafeaua!
Să vă daţi seama de tragi‑comicul situaţiei, pusese jumate din cafea la mine în plasa cu mâncare de o luasem din gara din Viena şi ailaltă jumate în patul unde teoretic trebuia să doarmă Robert.

După‑masă am căutat de nebun la televizor pe Euronews să văz ce or păţit ăia în Salzburg, cu bomba lor. N‑am găsit nimica legat de asta şi multă vreme am crezut că am visat, dar nu, povestea e adevărată. Atâta că muriseră 2, nu 6 cum zicea băiatul de pe tren (Alex, parcă, nu mai reţin exact).

De tura următoare intrăm în fascinanta lume a delegaţiilor de la Business Logic Systems, dintre care vreo 2‑3 cu colegul Călin (el Cindre, io Coprea), om genial de altfel.

Trainer (tehnic) cu ochii larg deschişi spre lucrurile mari şi mici, cu credinţa de nezdruncinat că a dărui este o obligaţie, nu un privilegiu. A, da, pentru cei care se mai miră încă de ce nu îl văd pe Moş Crăciun: vine, da' vine călare pe un covor zburător, nu pe o sanie trasă de reni.