Când mergi pe 40

M-am gândit de dimineaţă să scriu despre asta. Apoi m-am răzgândit, spunându-mi că nu interesează pe nimeni cum e să ajungi la treişnouă şi să simţi patruzeciu la colţu următor de viaţă. Hm, mai bine să nu mă gândesc la asta acum, mi-am spus.

Şi m-am apucat de treabă. Am făcut lista cu priorităţi. Am estimat cât timp îmi ia fiecare, am renunţat la unele în favoarea altora, nu de alta dar mâine mă scol cu noaptea în cap ca să fiu la ora 5 în aeroport. Da, plec la Viena, să mai fac un pas înainte pentru SlowRide. Faine proiecte mai am! m-am încurajat, ca să încep ziua într-o notă pozitivă.

Am suspinat puţin apoi, amintindu-mi de fenomenala surpriză pe care mi-a făcut-o Alex acum doi ani. Ehe, alte vremuri, eram cu doi ani mai tânără. Acum merg pe 40, îţi imaginezi, într-un an de acum înainte schimb prefixul. Şi ştii ce e culmea? Că şi LumeaMică merge pe 10. Pfoai, timpul ăsta e un mare ticălos. S-a dus zenu’. După care au început urările pe facebook. Cine sunt oamenii ăştia şi de unde îi cunosc eu pe toţi? Ah, nici n-am 40 şi mă lasă bateriile. Ba nu, baterii mai am, memoria e problema. Da’ ce drăguţ e totuşi că s-au gândit la mine şi că au găsit ei măcar câteva secunde acolo să îmi zică o vorbă bună. E frumos să fie ziua ta. Oare? Chiar şi când faci treişnouă?

Mai ţii tu minte când eram tineri şi ne uitam la nenii şi cucoanele de 40 de ani? Mai ţii tu minte când lumea era mai mică decât acum dar aveam mult timp în faţă iar domnii şi doamnele de 40 de ani erau bătrâni, iar noi nu aveam niciodată să ajungem ca ei?

Na belea că am ajuns ca ei. Şi tu vei ajunge, nu-ţi fă iluzii, dacă nu eşti deja acolo. Acum când vorbesc despre cineva de 50-60 de ani spun că e tânăr, pe bune, fără ironie. Mă uit la părinţii meu şi văd că sufletul nu îmbătrâneşte. Corpul te cam lasă baltă dar sufletul nu are vârstă. Vă povesteam eu aici că atunci când încetezi să te mai joci s-a terminat… Eu mă joc încă, doar că motorul e pe bune şi experienţa mea de adult m-a învăţat că jucăriile pentru adulţi trebuie consumate cu măsură. Ca şi vinul.

E puţin mai greu să te uiţi la tine când mergi pe 40 de ani. Uneori îmi spun “ar trebui să ai şi tu mai multă grijă de tine femeie, că ai o vîrstă”. După care uit şi mă comport tot ca la 20 de ani. Şi mă uit la firele albe pe care le descopăr în părul lui Alex, mă străduiesc să le acopăr pe alea multe ale mele, nu prea ştiu de ce, din inerţie. Dar timpul nu poate fi oprit. Şi tot acolo ajungem toţi. Însă până acolo ne desparte o viaţă pe care noi alegem să o trăim într-un fel sau altul.

Nu munci acum ca disperatul pentru că “mai ai timp”. Tipul s-a dus deja, nu te-a aşteptat. Contează prea puţin că ai 20 sau 40 dacă ceea ce faci zi de zi îţi aduce bucurie şi satisfacţie. E a naibii de nasol însă să munceşti 20 de ani sperând că va veni momentul acela în care vei culege roadele. Surpriză, roadele nu sunt în viitor, roadele sunt numai în momentul prezent, pe care tu l-ai ratat cu graţie crezând că vei cuceri marea cu sarea.

Eu sunt fericită că în ultimul ceas m-am prins că pot face ceea ce-mi place în viaţă. Şi poate că acum, când merg pe 40, o să inspir şi pe alţii să-şi trăiască pasiunile şi viaţa şi să nu aştepte pensia pentru fi cumpătaţi sau pentru a călători. Nu va fi imposibil, dar va fi mai greu. Întreab-o pe Ghiocel(a) cum e să mergi cu mâncare gătită fără sare de acasă, cum e să strângi bani din minuscula pensie timp de un an, cum e să te doară totul dar să îi dai înainte. Pentru că v-am spus, sufletul îmbătrâneşte ultimul, dacă îmbătrâneşte…

Astăzi am mulţumit de cel puţin 250 de ori. M-am simţit bine făcând asta. E bine să mulţumeşti, încearcă şi tu, mulţumeşte cuiva sau pentru ceva în fiecare zi. Ai motive cu miile, nu e nevoie de facebook sau de o zi de naştere. Zâmbeşte şi găseşte motivele de fericire care sunt peste tot. Împărtăşeşte apoi cu ceilalţi bucuria ta, ai să vezi că se multiplică la nesfârşit.

Ce spuneam eu cu timpul? Na că au trecut nişte ore, a trecut ziua şi mi s-a dat peste cap lista de priorităţi. Trebuia să scriu articolul ăla. Nu l-am scris. Asta e, o să dorm mai puţin. Încă mai pot… dar de săptămâna viitoare pe bune că nu mai fac. Ce Dumnezeu, am o vârstă, cât o să mai pot trage aşa? 🙂

“Sunt un om viu.

Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.

Abia am timp să mă mir că exist, dar

mă bucur totdeauna că sunt

Nu mă realizez pe deplin niciodată, 

pentru că

am o idee din ce în ce mai bună

despte viaţă”

citeşte toată poezia pe care am primit-o eu azi dedicaţie.

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.