Apuseni, munţii mici cu surprize mari (II)

Două peșteri și un izbuc

În sâmbăta în care am ajuns la Vârtop programul nostru a fost mai lejer din cauza oboselii acumulate, dar în zilele următoare am încercat să vedem cât mai multe obiective din zonă. Am început cu Peştera Gheţarul de la Vârtop, Izbucul Tăuz şi am continuat cu Peştera Poarta lui Ionele.

Peştera Gheţarul de la Vârtop

Pentru a ajunge la această peșteră, am coborât din Vârtop în Gârda de Sus, iar la intersecţia din centru, am facut stânga pe drumul spre Peştera Scărişoara (care a fost recent asfaltat). Apoi, iar am cotit stânga pe un drum forestier, iar după 12 km ne aflam în cătunul Casa de piatră, locul din care ai acces către peșteră. Pentru o motocicletă de enduro-touring sau o maşină cu garda mai înaltă drumul forestier nu reprezintă un obstacol atât de mare ca în cazul maşinilor de oraş. În condiţii de umiditate ridicată, rişti să te împotmoleşti în noroi, aşa că, în cazul în care nu eşti amator de drumeţii, informează-te despre starea acestui drum, înainte de a te aventura pe el.

Am lăsat motocicleta lângă o rulotă din cătunul Casa de piatră pe care era lipit un afiş cu condiţii de vizitare a peşterii, precum şi numerele de telefon ale ghizilor şi am început să urcăm spre peşteră pe un traseu marcat care se desprinde din drumul forestier. După 20 de minute ne aflam în fața peșterii și am așteptat să fim preluați de ghid. Biletul costă 10 lei, iar vizita durează cam o jumătate de oră. Programul de vizitare este 10-18 (15 iunie – 1 septembrie), iar în afara sezonului, peștera se poate vizita doar în weekend și cu programare telefonică prealabilă. Peştera Gheţarul de la Vârtop este prima în care am pus piciorul, prin urmare, odată ajunsă la intrare, mă cam rodeau nerăbdarea și curiozitatea de a pătrunde în subteran. Ca să nu-ți mai zic că voiam și eu să văd cum arată în realitate liliecii ăia de care se sperie toată lumea că dau năvală în părul tău. N-a fost cazul, însă, căci primul liliac nu l-am văzut aici, ci în altă parte.

Intrarea în peșteră este largă (15 m lungime și 5 m înălțime) și seamănă cu gura unui somn uriaș. Galeriile sunt ușor de parcurs, mai trebuie să te strecori și să te apleci pe ici, pe colo, ca nu care cumva să te pricopsești cu niscai cucuie de la stalactite. Peștera nu este mare, având o lungime de aproximativ 340 m, dar este foarte frumoasă. Nu este de mirare că, în anul 1957, a fost declarată monument al naturii. Cele patru săli care se pot vedea sunt Sala Ghețarului, Sala Domului,  Sala Minunilor și Sala Mare. Se consideră că blocul de gheață din interiorul peșterii are aproximativ 1 600 metri cubi. Mai există o sală, Sala Pașilor, care nu este deschisă publicului și unde au fost descoperite urme pietrificate ale omului de Neanderthal cu o vechime de 62 000 de ani, dintre care una a fost ridicată și dusă la Cluj pentru a fi studiată.

Eu am fost impresionată de răbdarea cu care apa, picătură cu picătură, calcarul și forța gravitațională au creat acele speleoteme (formațiuni calcaroase) fantastice: stalactite (depuneri calcaroase conice de pe tavanul peșterilor), stalagmite (depuneri calcaroase conice de pe podeaua peșterilor), coloane (unirea unei stalactite cu o stalagmită), draperii parietale (depunerile de calcar de pe pereții peșterilor), coralite (depuneri în formă de corali), gururi (formațiuni carstice ca niște căușuri, aflate pe podeaua peșterilor, de obicei pline cu apă). Toate formațiunile alea care mai de care mai interesante mi-au adus aminte de poveștile cu pitici și gnomi și de atelierele subterane unde aceștia făureau tot felul de minunății. Ulterior, când am văzut o poză cu mine în interiorul peșterii, m-am simțit precum Iona în burta unui monstru. Mă consider norocoasă că Peștera Minunată, o altă denumire pe drept justificată a Peșterii Ghețarul de la Vârtop, a fost prima pe care am „deschis ochii” pentru că, în toate celelalte peșteri în care am pășit ulterior am căutat să redescopăr măcar o mică parte din cele văzute aici.

Izbucul Tăuz

După vizitarea peșterii, eram ferm convinsă că văzusem cel mai frumos obiectiv al zilei. Părere doar pe jumătate adevărată și o să vezi de ce. Am pornit agale către Izbucul Tăuz pe o potecă îngustă care se desprinde tot din drumul forestier. Există un indicator după care trebuie să te uiți cu mare atenție pentru că este mic și îl poți rata foarte ușor. Poteca șerpuiește ușor prin pădure și te poartă printr-un peisaj de poveste cu vegetație abundentă, punți improvizate din trunchiuri de copaci și petice de cer oglindindu-se în ochiuri de apă. M-a încercat din nou un mic regret că anul ăsta a fost deosebit de secetos, răpind astfel din spectaculozitatea peisajului. Urmând cursul de apă am ajuns în apropierea unui perete de stâncă la baza căruia sclipea în soare oglinda unui mic lac. Izbucul este un izvor intermitent a cărui apă strânsă într-un gol carstic iese la suprafaţă printr-o galerie în formă de U formând un mic lac la capătul ascendent. Până aici nimic deosebit.

Există însă și aspecte deosebit de interesante. Izbucul adună apele din peșterile Coiba Mare și Coiba Mică aflate în zonă, iar lacul care se formează la ieșire are adâncimea impresionantă de 87 m care-l situează pe prima poziție a cavităților inundate din România. Mulți temerari și-au găsit sfârșitul aici în încercarea de a explora adâncimile lacului și în memoria cărora au fost scrise câteva rânduri de aducere aminte. Poate că așa se explică atmosfera puțin neobișnuită și liniștea apăsătoare care au pus stăpânire pe acest loc. Trebuie să-l vezi cu ochii tăi ca să realizezi fascinația pe care o exercită micul lac azuriu cu reflexe turcoaz. Seamănă cu un ochi magic care caută să te prindă în mreje cu promisiuni amăgitoare despre lumi nemaivăzute. Cu greu te lași dus din acest loc, de teamă ca nu cumva ceva extraordinar să se întâmple în momentul în care te întorci să pleci.

Peştera Poarta lui Ionele

Am lăsat în urmă frumosul izbuc și am revenit în drumul forestier care ne-a readus în apropiere de Gârda de Sus, pe drumul asfaltat spre Peştera Scărişoara. La intrarea în Cheile Ordâncușii se află Peștera Poarta lui Ionele, obiectiv care urma să încheie a doua zi petrecută pe tărâmul Apusenilor. Drumul către peșteră a fost amenajat în 2011 prin montarea unor poduri de lemn și a unor scări de beton și metal prevăzute cu balustrade pentru a facilita accesul turiștilor. La rândul său, peștera a fost reamenajată, turiștii putând vizita o galerie cu o lungime de 131 m. Spre deosebire de intrarea în Peştera Gheţarul de la Vârtop care este mai mult lungă decât înaltă, intrarea în Peștera Poarta lui Ionele se face printr-un portal care impresionează prin înălțimea sa de 22 m. Te simți de parcă ai intra într-o catedrală imensă, aceeași impresie persistând și atunci când pășești în galerie. Apa și vântul au sculptat cu hărnicie pereții de stâncă, creând diverse figuri care îți pun fantezia la încercare: aici ochii unui uriaș, acolo o față tristă, dincolo barba unui vrăjitor și tot așa. Etajul superior al peșterii nu este amenajat, galeriile sale înguste adăpostind colonii de lilieci. Galeria principală este străbătută de un râu subteran al cărui debit variază în funcție de cantitatea de precipitații. În perioadele cu precipitații bogate, în capătul peșterii se formează un lac temporar. Se spune că peștera poartă numele unui haiduc care se adăpostea aici în vremuri de ananghie. Vizitarea peșterii durează aproximativ 30 minute, iar un bilet costă 7 lei. Programul de vizitare este 9-17 (mai-iulie) și 9-18 (în restul anului).

Am lăsat în urmă și această peșteră și am decis să ne reîmprospătăm forțele pentru ziua următoare care ne aștepta cu Peştera Scărişoara, Cascada Vârciorog şi Groapa Ruginoasă.

Lorena este absolventă de filologie şi lucrează ca traducător. Călătoreşte pentru că îi place să descopere locuri, să cunoască oameni şi să experimenteze lucruri noi. Pentru ea călătoria este o sursă nepreţuită de cunoaştere şi se bucură să îşi împărtăşească impresiile de drum cu alţi călători din lumea mare.