Cum face un copil un călător mai bun din tine

Să ne lămurim: călător sau om?

Vorbim despre „călător” pentru că ne aflăm pe un blog de călătorii. Dar tot acest discurs şi toată această poveste se referă la noi ca oameni. Experienţele prin care trecem ne transformă şi ne clădesc mereu, nu rămânem niciodată la fel. A călători este o experienţă transformatoare. A avea un copil este o altă experienţă transformatoare, oho, ce experienţă încă! Ambele, alături de alte circumstanţe şi poteci pe care călcăm prin viaţă, ne dau un ghiont către autoevaluare şi schimbare. Dacă nu funcţionează şi trăim cu senzaţia că le ştim pe toate, e momentul să căutăm un doctor. Pe mine călătoriile m-au făcut un om mai bun, iar copilul m-a făcut un călător mai bun. Voi încerca în cele ce urmează să îţi explic cum a reuşit să mă educe un boţ care abia a început să înţeleagă viaţa.

Putem foarte bine să ne pregătim temeinic o călătorie şi în acelaşi timp să ne simţim aventurieri.

Mie îmi plac foarte mult surprizele. Atât de mult încât tânjesc după ele şi, când simt că mi se pregăteşte una, fac tot posibilul să nu aflu dinainte – nu caut indicii, nu pun prea multe întrebări, nu mă uit unde nu trebuie, uneori nici măcar unde trebuie. Ina ştie asta foarte bine. Bineînţeles, e vorba de surprize plăcute, nu de cele neplăcute (cum ar fi un scorpion în bagaj). Dar nu toată lumea e aşa. Sunt oameni care reacţionează mai puţin favorabil atunci când li se pune în faţă ideea de a pleca brusc în Africa, de a cumpăra bilete de avion fără prea multă planificare, de a face pentru prima dată o anumită acţiune. Suntem conştienţi de toate acestea însă, atunci când vine vorba de copil, avem tendinţa de a ne enerva când el opune rezistenţă la primul zbor cu avionul, la un gust diferit al mâncării, la respectarea unei ore fixe de plecare şi exemplele pot să curgă cu nemiluita.

Spontaneitatea e un lucru bun, dar nu neapărat necesar. Putem foarte bine să ne pregătim temeinic o călătorie şi în acelaşi timp să ne simţim aventurieri. Aventura nu vine doar din plecarea legat la ochi către o destinaţie (deşi da, asta poate fi atât de romantic), ci din deschiderea minţii către aspectele mai puţin superficiale ale unei călătorii. Ca să explic mai bine, cu cât ştii mai bine ce are de oferit o destinaţie, cu atât mintea ta va fi mai liberă şi mai preocupată să vadă dincolo de suprafaţă, de spoiala artificială. E ca atunci când reciteşti o carte sau revezi un film bun şi îţi dai seama că ţi-au scăpat atâtea detalii prima dată. E ca atunci când copilul tău, deşi a evitat să facă asta şi a avut nevoie de o îndelungată pregătire, se lasă într-un final să alunece pe un tobogan foarte înalt şi când ajunge jos strigă râzând: “încă o dată!”. Aşa cum nu e în regulă să arunci în piscină copilul care se teme de apă, nu e ok nici să-l iei de o aripă ca pe un bagaj, să-l urci în avion şi să-l pui în faţa unui stil de viaţă complet nou, chiar şi pentru o perioadă limitată. Trebuie să îi acorzi cu ceva timp înainte şansa de a se obişnui cu gândul, şansa de a înţelege de ce trebuie să faceţi asta şi şansa de a-şi aduce propria contribuţie sau măcar doza lui de entuziasm (dacă nu e prea mic) în procesul de planificare al călătoriei.

Cum m-a ajutat asta pe mine?  M-a ajutat să înţeleg că avem nevoie să ne construim aşteptări, că nu e deloc cool să ne aruncăm în groapă fără să ştim ce animale circulă pe acolo. Că indiferent de vârsta pe care o avem, e firesc să avem reţineri în faţa schimbării şi noutăţii şi că planificarea ne ajută să ne adaptăm mai uşor, să ne bucurăm mai mult şi să nu ne stricăm vacanţa înainte de a începe. Realitatea este că un copil are nevoie doar de tine şi de o cameră pe care să o împărţiţi, cât mai mult timp, împreună. Pentru el e mai puţin important că acea cameră e plină de jucării sau că e în cel mai frumos oraş din lume. Asta mă duce la punctul următor.

Avem nevoie de un timp pentru joc şi relaxare, oriunde ne-am afla

Copilul m-a învăţat şi că o călătorie slow, pe îndelete, e cea mai bună călătorie – copilul care odată ajuns la o destinaţie era mai interesat să se joace cu mine în camera de hotel decât să vadă nu ştiu ce atracţii, copilul care  nu înţelegea niciodată ce înseamnă “ne grăbim”, copilul care ar fi dat cu uşurinţă orice minune arhitecturală pe o prea cinstită huţa. Am început să iubesc parcurile, să caut natura, am început să tai de pe lista mea plină multe, înţelegând în cele din urmă că are dreptate. Atât acasă, cât şi în călătorie ai nevoie de un timp să te joci, să te relaxezi, să te opreşti din făcut şi bifat. Bine, o să îmi spui că de cele mai multe ori copilul nu are chef să facă nimic din ceea ce vrei tu să faci într-o călătorie, ştiu cum se simte şi asta, dar nu am să-ţi răspund decât atât: ascultă-l! Dar ascultă-l cu adevărat, nu pretinde doar că asculţi şi nu confunda ascultarea cu manipularea sau cu renunţarea. Eşti o fiinţă la fel de importantă cum e el. Negociaţi şi jucaţi-vă fiecare cu ce vă place, pe rând, fără grabă. Şi spune mai des da decât nu. Cu pregătirea de care am vorbit la punctul anterior, acest lucru este posibil.

Ne amintim mai degrabă experienţele şi oamenii, nu locurile

Ai simţit vreodată că ţi-e foarte greu să creezi legături cu alţi oameni, atunci când călătoreşti în familie sau în cuplu? Ai simţit că ai intrat într-un glob de sticlă transparentă din care vedeţi lumea şi în care puteţi fi văzuţi, dar în care nu prea mai rămâne loc şi nici timp pentru alţii? Ai simţit că interacţionezi mai greu cu oamenii locului, atunci când călătoreşti însoţit?

Ei bine, te felicit dacă ţi se întâmplă asta, înseamnă că îţi este la fel de bine alături de familia ta, precum îmi este şi mie. Înseamnă că lumea asta pe care o alcătuiţi voi împreună îţi este suficientă, de cele mai multe ori. Există totuşi momente în care porţile se deschid şi globul de sticlă dispare, momente în care copilul funcţionează ca un portal către ceilalţi, prin uşurinţa pe care o are în a se apropia de alţi copii. “Foarte greu am găsit pe cineva care să vrea să fie prieten cu mine”, mi-a mărturisit Petra la 20 de minute după ce am lăsat-o singură într-un loc de joacă, aici, în Bucureşti. Când era mai mică nu păţea aşa ceva. Cu cât creştem devenim mai puţin sociabili, se pare. Să recunoaştem: care ar fi şansa ca noi să ne ducem la cineva pe plajă, aşa, doar pentru că ne-a plăcut de mutra lui, şi să întrebăm direct: “vrei să fim prieteni?”. Să încasăm un “nu” dar să mergem la următorul şi la următorul, până găsim pe cineva dispus să-şi petreacă timpul cu noi. Chiar aşa, de ce trebuie să ne formalizăm atât, de ce nu mai poate fi la fel de simplu?

Copiii reţin din călătorii mai mult experienţele şi nu adresele, mai mult contactul cu oamenii şi nu obiectivele turistice. “Maramureş e acolo unde am stat noi la o familie cu mai mulţi copii, acum îţi aduci aminte?”. “Lângă muzeul acela era un parc în care te-ai împrietenit cu o fetiţă şi te-ai jucat pe un tobogan în formă de balaur.” Cam astea sunt genul de indicii pe care trebuie să le folosesc atunci când vreau ca Petra să redescopere în memorie anumite călătorii.

Te las pe tine să tragi concluzia şi să te gândeşti care sunt lucrurile care îţi vin cel mai repede în minte, când te gândeşti la cea mai recentă vacanţă.

Nu există călătorie fără să existe un acasă

Oricât ar călători, oricât de încântaţi ar fi de ceea ce văd pe drum, copiii se bucură şi se simt extraordinar atunci când se întorc acasă. Ei au cea mai mare nevoie de acest “acasă” iar eu cred cu tărie că nu le prinde bine o rupere permanentă din rădăcini, din rutina sănătoasă care le asigură un mediu stabil, într-o perioadă de creştere în care se simt copleşiţi de toate experienţele şi sentimentele noi pe care le trăiesc.

Credeam că sunt un nomad până când am învăţat de la copil cât de bine îmi este să fiu din nou acasă. Am nevoie de o perioadă de readaptare după o călătorie, mă vizitează şi pe mine o lipsă de chef soră cu depresia, dar în cele din urmă îmi amintesc că nu există nicio călătorie mai frumoasă decât propria mea viaţă, alături de cei dragi.

O relaţie bună nu pică din cer, trebuie să muncim pentru ea

Ei, până aici ne-am plimbat şi ne-am simţit ca în vacanţă. Dar acum parcă nu-ţi mai place, cum adică să munceşti, nu era vorba despre călătorii? Din păcate acesta este adevărul. Nicio relaţie între doi oameni nu poate fi luată ca dată, garantată şi perfectă de la sine. Cu atât mai puţin aceea pe care o ai cu propriul copil. Din păcate înţelegem mai uşor că trebuie să muncim pentru relaţia pe care o avem atunci când e vorba de copil decât în alte cazuri. Ne educăm (cei care o facem, sper că tot mai mulţi) pentru a-i arăta copilului iubire necondiţionată, toleranţă, înţelegere, sprijin, bunătate, şi aşa mai departe. Mergem la cursuri, învăţăm puţină psihologie, încercăm să înţelegem cum gândeşte el şi ce înseamnă diversele stadii de evoluţie şi creştere, la ce ne putem aştepta şi ce „tehnici de supravieţuire” putem adopta. După care ne întoarcem către pereche, către părinţi, către şefi sau subordonaţi şi ne arătăm în deplinătatea abilităţilor noastre războinice, nu tolerăm, dominăm, ţipăm, ameninţăm, ne plângem, bârfim.

De când am citit prima carte şi am fost la primul curs de parenting mi-am dat seama că nu e vorba doar de o lectură pentru părinţi şi copii ci de o carte pentru orice fel de relaţie. Dacă nu mă crezi citeşte şi tu una şi vei vedea. Vei vedea că există principii de bază care nu ţin cont de vârstă. Şi dacă nu vrei să citeşti cărţi pentru părinţi sau cărţi care promit fericirea fără de moarte în cuplu, citeşte măcar o carte despre budhism, pentru a-ţi căuta echilibrul fără de care aspectele discutate până aici sunt doar teorie. Atât timp cât eşti echilibrat emoţional , poţi să ai o relaţie bună cu orice fiinţă, începând de la câine, cal, până la bestia numită om.

Cum spuneam la început, asta nu se întâmplă numai dacă aştepţi să pice din cer. Pentru o relaţie frumoasă şi armonioasă e nevoie de muncă, de efort. Are asta vreo legătură cu călătoriile? Bineînţeles că are. Ai întâlnit alt prilej mai “bun” pentru a strica o relaţie sau a pierde nişte prieteni vechi decât o vacanţă împreună? O călătorie este de multe ori o perioadă intensivă de probă, de care nu oricine trece cu bine. Dar oricum ar fi, de familie nu ai cum să scapi, iar de copil eşti legat pe viaţă.

Lasă-te aşadar ghidat de copilul tău pe drumul spre a deveni un călător mai bun sau, dacă ai noroc şi ştii să asculţi, un om mai bun.

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.