Dacă aş sta acum să mă (te) încurc în teorii despre noroc, elucubraţii despre ce-ai mâncat când erai mic de eşti acum norocos sau ce trenuri trebuie să avem grijă să nu pierdem în viaţă, aş scrie vreo douăzeci de tomuri, grosuţe, gata prăfuite, şi tot nu am ajunge la prea mari concluzii sau iluminări pe subiect despre cum şi în ce fel s-o împărţit norocul.
Tocmai de curând vorbeam despre trenurile astea care îţi trec prin viaţă (ştii tu, teoria aia cu „o să regreţi ce n-ai făcut, nu ce ai făcut”).
Eu cred că oamenii sunt trenuri. Iar unii nu trebuie rataţi. Pentru că oamenii fac întâmplările să fie, iar ele se fac amintiri și amintirile se fac viață.
Cei mai faini prieteni ai mei pe care mă simt norocoasă să-i numesc ai mei, ai mei dragi prieteni, mi-au intrat în viaţă intempestiv şi fără preaviz. Cam așa am pățit și cu Roxana, de exemplu, de s-o ținut de capul meu să scriu, uite aici povesteam de unde mi s-a tras începutul, și de atunci, între timp am pățit minunea asta extraordinară cu LumeaMare (pentru care tot ție trebuie să îți mulțumesc. Pentru că mă citești).
La fel, un alt prieten bun, adunat din viața mea de motociclistă, a avut răbdarea să reziste la vreo douăzeci de dialoguri pe tema:
-Haaaai, când mă plimbi şi pe mine odată??
-Păi nu ştiu, hai să vedem cum ne potrivim programul.
Şi iacă l-am potrivit.
Într-o joi, aşa de dimineaţă. Înainte de birou, înainte de micul dejun, înainte de lumea reală. Înainte de rapoarte şi exceluri, de cafeaua de pe birou, înainte de telefoane şi de tot. Înainte de răsărit, chiar.
Ah, trebuie să-ţi zic: una din convingerile mele ferme pe lume e că la 5 dimineaţa nu există viaţă conştientă pe planetă. Deşi, cu mari eforturi şi doar pentru plecări şi avioane, pot să mă trezesc şi eu la ora cu pricina.
Deci ce ziceam?
A, da, avioane. Deși noi ne știam din cercuri de motocicliști, ne-am dat întâlnire la o oră la care nu prea am puls, să mergem până la Braşov şi înapoi, însă de data asta cu avionul…
Cu avionul! Un ATEC Faeta 321 (așa mi-a spus pilotul, eu nu aș fi știut).
Acum înţelegi ce ziceam mai sus cu norocul şi trenurile şi prietenii?
Ne-am întâlnit la o oră mică şi am plecat la Aerodromul Clinceni. Avionaşul, mic şi zâmbitor, ne aştepta cuminte sub o învelitoare de pânză. Câţiva confraţi parcaţi în apropiere păreau invidioşi că noi plecăm la zburdat prin aer.
Procedura e simplă, se trage utilajul de musteţi până la pistă. E uşurel şi nu trebuie să te opinteşti prea mult. Pista e toată de iarbă, proaspăt tunsă şi murată de rouă. Se comunică organelor abilitate traseul, într-un limbaj foarte serios şi plin de cifre şi de coduri că de fapt, noi ne ducem la joacă până mai încolo.
Până să-mi potrivesc centurile, sufletul şi zâmbetul, hopa! am şi decolat. Da, da, nu-i trebuie mult să se desprindă, are numai vreo 400 de kile. (Știu motociclete care tind către aceeași greutate!)
Ce ciudat. Am zburat de atâtea ori, dar acum sunt mai aproape de tot. Am multe butoane în faţă şi îmi înfrânez teribil de greu dorinţa de a le încerca și gâdila pe toate.
Pe geamul boltit se văd locuri cunoscute şi mai puţin cunoscute.
Lăsăm Bucureştiul în urmă, lucios sub o pâclă galbenă de nori şi soare. Un fir hotărât sub noi e autostrada. Undeva un poligon de încercări auto și în altă parte, ca de jucărie, ermetică, dar decisivă, o închisoare.
Case mici punctate cu roşu şi în zări câte un oraş gălbui de la soarele dimineţii. Totul e mai clar de sus, ba mai pufos, şi toate-s mai departe. Griji, frământări, claxoane, ghem amestecat de speranţe şi dorinţe şi neîmpliniri, toate sunt în zare, albăstrii de cât de departe sunt. Dedesubt.
Aici e doar linişte. Bine, şi căştile ne ajută (am încercat să le scot şi mi-a trecut un uragan printre urechi.) Mai vedem un stadion sus la munte, Babele (unde-s?!, că sunt cam mici, nu le zăresc), munții încrețiți…
– Acum ce facem?
– Acum te trec printr-un norișor.
Mă scutură. Râd. Cu avionul pe offroad, ha!
Crucea Cairamanului, mitică de la distanță, apare și ea când pe stânga, când pe dreapta. Cu o mulțumire pentru Simona Halep dedesubt. Frumos.
Apoi încerc să mă țin de manșă. Să controlez ceva care se mișcă în toate direcțiile și… stă pe nimic? Haida mă, de-abia nimeresc la mașină parcările laterale pe mâna stângă, zău așa. L-am ținut cumințică de manșă, l-am apăsat pe pedale (palonier de fapt). Cumva, a mers, dar eu nici acum nu cred că eu l-am pilotat. Mi s-a părut.
Pilotul încearcă apoi să îmi arate ce înseamnă de fapt să zbori de-adevăratelea și hotărăște că o să îmi arate o manevră. Mă avertizează: „vezi că o să simți ceva forță G. Să nu te sperii!”.
Dintr-o dată nu mai știu unde e susul, josul, stânga am pierdut-o, stomacul e între dinți, ceva care cred că e fundul îmi apasă pe cap, iar ochii mi-au ieșit din orbite… prin nări.
Mă deznod, revenim la o poziție mai prietenoasă și lină de zbor.
– Ai înțeles cum am făcut?
Eu???
Gâfâi, apăs la loc toracele în poziție vag bombată, repoziționez organele interne.
-Tu crezi că am putut să mai observ ceva din ce făceai?!
La aterizare, înapoi, ne cumințim. În stânga e un planor mic care lasă o umbră fâșneață prin iarbă. Deja e cald, la munte sus îmi fusese frig.
Am ajuns.
Asta a fost o joi dimineață. Înainte de birou, înainte de cafea, de tabele, de excel, înainte de tot, un zbor pe stomacul gol.
Dacă vrei și tu, poți da un mail la avc punct aviation at yahoo punct com. Mai departe vezi tu cum se vede Lumea de sus.
Galerie oferită de prietenul care pilota. Iar aici, câteva din gândurile dinaintea unei decolări.
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
