Lumea s-a făcut mai mare

Lorena şi Ina. Le-am întâlnit în iarnă la ediţia precedentă a Poveştilor. Le-am cunoscut mai degrabă citindu-le. Una blondă, alta brună, aparent diferite ca ziua şi noaptea, legate însă de cel puţin două pasiuni comune: călătoritul şi motoarele. Şi scrisul poate. Nu neaparat în această ordine. Lorena mai rezervată şi laconică în răspunsuri, Ina gureşă povestitoare, dar sensibilă sub înfăţişarea de fiinţă mereu veselă. Amândouă spun – separat, dar la unison – că LumeaMare le-a lărgit orizontul, că au învăţat, au întâlnit oameni faini şi şi-au făcut prieteni noi.


Ştiu că nu ai scris pe blog chiar de la începuturile acestuia. Cum ai ajuns să scrii la LumeaMare?

Lorena si Ina
Lorena si Ina

Lorena: Am ajuns să scriu la LumeaMare în urma unei discuţii cu Roxana care m-a întrebat dacă n-aş vrea să povestesc peripeţiile unei ture moto prin România în care am mers cu Ina în septembrie 2010. Aşa a apărut primul articol, Spre Timişoara, înainte, urmat de celelalte, nu prea multe comparativ cu ceilalţi membri ai echipei.

Ina: Păi, „de vină” evident tot Roxana e: fusesem eu într-o plimbare care mi-a plăcut mult la Enisala, şi ea tot mă îmboldea: nu vrei să scrii despre asta? Şi într-un final m-am hotărât, am scris … şi mi-a plăcut. Mi-a plăcut şi scrisul, şi cum arăta articolul meu sus pe site, şi tot. Şi am rămas.

Când, cum şi unde s-a produs întâlnirea cu Roxana?

Lorena: Pe Roxana o ştiam deja de ceva vreme, dar nu vorbisem niciodată despre LumeaMare. Discuţia despre scris a fost spontană, a pornit pe ideea entuziastă „ce-ar fi să scrii şi tu despre locurile în care ai ajuns?” şi s-a dezvoltat în timp. Nu m-am întâlnit faţă în faţă cu Roxana la momentul respectiv, totul s-a desfăşurat în mediul virtual.
Ina: Eu ştiu exact când am văzut-o prima oară pe Roxana. În 2008 am fost la o nuntă dublă de motociclişti. Nuntă care s-a desfăşurat cu cununie la primărie, o tură cu toate motoarele participanţilor prin oraş, sfinţirea mobrelor (dă-i mai mult cu busuiocul, părinte, pe aia neagră, că e păcătoasă!) şi un chef straşnic în curtea unuia dintre miri. Acolo am văzut-o prima oară pe Roxana, ca şi pe Alex de altfel. Eu n-aveam permis încă la momentul respectiv, mi l-am luat prin luna august a aceluiaşi an. Aşa că n-aveam cum să nu remarc fetele pe motoare, că şi eu jinduiam să fiu una dintre ele … Roxana era în rochie (!), dar echipată complet (geacă, cască pe deasupra, pantaloni de piele pe dedesubt). De fapt la nunta aia am cunoscut foarte mulţi oameni faini, dintre care câţiva apoi mi-au ajuns cei mai buni prieteni.

Roxana Farca
Roxana Farca

Mulţi au contribuit cu articole pe blog de-a lungul celor cinci ani. Unii pasager, alţii mai consistent şi frecvent. De ce eşti încă aici?

Lorena: Pentru că LumeaMare este locul acela prietenos, cu atmosfera relaxată, în care am invăţat multe lucruri şi în care mi-am făcut prieteni noi. Pentru că îmi place să povestesc despre locurile pe care le-am văzut, astfel încât să le trezesc şi altora dorinţa de a le vedea. Pentru că citesc cu interes poveşti de călătorie despre locuri în care îmi doresc şi eu să ajung.
Ina: Nici nu ştiu bine de fapt ce să-ţi răspund pentru că, odată ce-am început povestea asta care se numeşte LumeaMare, nici prin cap nu mi-a mai trecut s-o mai las din mână. Iniţial am început cu articole „din amintiri”, dar apoi mă trezeam că în diferitele plimbări pe ici pe colo, îmi „scriam” în cap câte o frază pe care s-o bag în viitorul articol despre destinaţia respectivă. Adică, ce vreau să spun e că am rămas trup şi suflet aici, am învăţat foarte multe şi este, după motociclism, cea mai frumoasă treabă care mi s-a întâmplat în viaţă.

S-a schimbat ceva în lumea ta de când scrii?

Lorena: Da, normal, lumea mea s-a îmbogăţit cu  lucruri, oameni şi experienţe noi. Nu se poate să nu afli câte ceva nou şi interesant atunci când călătoreşti şi scrii despre asta.
Ina: Dacă s-a schimbat ceva? Păi … cumva s-a schimbat totul. Îmi place să scriu. Îmi place să mă citească lumea, să vorbească sau să mă întrebe diverse apropo de articolele mele. Mi se pare că în sfârşit scrijelesc şi eu cumva o urmă care o să rămână, poate, după mine, în lumea asta mare. Da, s-a schimbat felul în care mă raportez la călătorii. Pur şi simplu au devenit prioritatea nr. 1. Îmi place să mă plimb şi să călătoresc de când eram mică, dar până acum n-am făcut-o aşa organizat, atât de frecvent şi de intens. „Până acum” înţelegând până la Lumea Mare. Şi s-a mai schimbat ceva, care poate o să sune ciudat, dar e un sentiment pregnat pe care îl am în multe plecări: mă copleşeşte câte un val de recunoştinţă. Nedirecţionat sau poate îndreptat către mai multe zări: către cei care ne citesc şi fac posibilă treaba asta. Către oamenii prin care am cunoscut pe cine trebuie atunci când trebuie (vezi întâlnirea fortuită cu Roxana de care vorbeam mai devreme, fără de care toată minunea asta n-ar fi existat). Către cei care frecvent sau punctual mă însoţesc în diversele plecări şi-mi fac drumul mai frumos pentru că am cu cine-l împărţi (şi virtual dacă vrei, dar mai ales dacă sunt acolo cu mine, umăr lângă umăr, la plimbare).
Către cine m-a îndemnat să citesc, că scris fără citit nu mi se pare că se poate.
Către cine are răbdare cu mine să mă întorc de pe drumuri. Şi tot aşa.
Deci da, s-a schimbat ceva în lumea mea. S-a făcut mai mare.

Lorena, Ina si Roxana
Lorena, Ina si Roxana

Absolventă de Litere şi pasionată de lectură şi limbi străine, Ana Maria Vaida a călătorit pornind concentric printr-o parte a Europei de Est, din Romania, Ungaria, Bulgaria ca să ajungă în Orientul Mijlociu, în Iran, Vietnam şi chiar in Caraibe. Ana Maria mai spune despre sine următoarele: „Călătorind am învăţat că nu-i bine să pleci la drum cu multe aşteptări şi idei preconcepute. Etichetele şi prejudecăţile se lasă acasă dacă vrei sincer să te alegi cu ceva din călătorit. Am învăţat în timp să iau cu mine doar capacitatea de a mă mira şi multă curiozitate.”