Am descoperit că LumeaMare şi cu mine ne-am născut sub acelaşi semn. Poate ne era menit să ne întâlnim. Sunt în primul rând cititoare a blogului, dar o cititoare încă tânără. Dacă el are 5 ani eu am abia un an şi un pic. După ce l-am descoperit m-am lipit de el şi i-am devenit fidelă: chip frumos şi îngrijit, postări frecvente, puncte de vedere multiple şi moduri diferite de a povesti lumea. Şi nu în ultimul rând, valori şi mentalităţi în care mă regăsesc.

Pe Roxana în carne şi oase am cunoscut-o într-o seară rece de noiembrie anul trecut, după ce relaţia noastră virtuală se concretizase deja prin două articole. Pentru cei care nu o ştiţi, Roxanei îi zâmbesc mereu ochii. 

Probabil prietenii apropiaţi care o întâlnesc adesea sau cititorii cu state mai vechi ştiu mai multe lucruri din culise despre ea şi blogul ei. Eu mai aveam anumite curiozităţi de potolit şi am rugat-o să îmi răspundă la câteva întrebări.

A: Ştiu că ai moştenit de la părinţi dragostea de călătorit şi îţi place să scrii. Totuşi de ce LumeaMare, un proiect de o asemenea anvergură care cere atâta energie? Şi mai ales de ce în varianta cu mai mulţi autori?

Roxana: LumeaMare a început ca o joacă, ca un mod de a învăţa şi a pune în practică ceea ce-mi plăcea să fac, dar şi ca o nevoie de a împărtăşi emoţii şi experienţe. Mi-am dorit să crească, dar nu m-am aşteptat, la început cel puţin, să mă solicite atât de mult! Ai dreptate, e nevoie de multă energie şi perseverenţă pentru a continua.

Cât despre echipă … mie nu-mi prea place singură, pe nicăieri. Am momentele mele în care îmi doresc să fiu doar eu, sau să fac o călătorie singură, însă sunt genul de om care nici nu poate mânca singur, aşa că ce să spun, cred că e mai bine în echipă. E mai bine pentru mine şi sunt sigură că e mai bine şi pentru cititori, care vor avea acces la mai multe puncte de vedere şi experienţe, la mai multe stiluri de viaţă, de călătorit şi, nu în ultimul rând, de scris.

A: Îţi vine să crezi cum a zburat timpul de când ai început/conceput LumeaMare? Ce gândeai în urmă cu cinci ani când ai hotărât să îţi urmezi pasiunea? Îţi imaginai că va creşte atât de frumos?

Roxana: Vrei un răspuns sincer? A crescut frumos dar eu îmi imaginam că va creşte mai repede şi mai mult de atât. Cu trecerea timpului am învăţat nişte lecţii şi mi-am mai ponderat atât aspiraţiile cât şi efortul. În clipa de faţă mă miră mai tare când văd cum a crescut fata mea, nu blogul. Şi asta contează cel mai mult.

Ami: Te simţi totuşi mai împlinită după cinci ani în care ţi-ai urmat o pasiune? Pe de altă parte pasiunile te consumă. Crezi că ţi-ai piedut din ardoarea începutului?

Roxana: Cu siguranţă că sunt mai împlinită. Am învăţat multe, am ajuns în locuri în care nu aş fi ajuns de capul meu, dacă nu aş fi făcut această schimbare, m-am îmbogăţit spiritual şi am avut mai mult timp pentru familie. Cu blogul am o relaţie plină de pasiune, uneori hilară. Azi îl urăsc, mâine îl iubesc, poimâine îi fac scandal din nimic, răspoimâine îi sunt recunoscătoare. Cert e că nu aş fi tot eu fără LumeaMare.

Ami: Familia te-a susţinut în acest proiect al tău, presupun. Dar cum ai făcut să-i convingi pe Alex şi Ghiocel(a) să-ţi fie colaboratori permanenţi?

Roxana: Sau cum m-au convins ei pe mine? Glumesc, dar chiar nu-mi aduc aminte să fi dus vreo muncă de lămurire. Susţinerea financiară a venit din partea lui Alex ca ceva firesc, nu am fost niciodată un cuplu care să aibă fiecare banii lui, totul e la comun, şi belşugul, şi lipsa, şi dorinţa de a ne încuraja reciproc în pasiunile pe care le avem.

Ami: Ce-a adus LumeaMare în viaţa ta şi ce ţi-a răpit?

Roxana: Mi-a oferit în primul rând prieteni noi şi frumoşi. Mi-a adus confirmarea faptului că atunci când ţi-ai găsit cu adevărat sufletul pereche, acesta te va urma şi te va susţine până la capăt în ceea ce faci, cum spuneam mai devreme. M-a făcut să câştig experienţe noi, să învăţ, să-mi redefinesc modul de a călători şi, indirect, de a fi. Nu consider că mi-a răpit nimic, poate doar nişte nopţi.

Ami: Întrebarea următoare nu va fi: „care sunt cele mai frumoase locuri pe care le-ai văzut”. Nu vreau să faci topuri. Te voi întreba care au fost locurile/experienţele de călătorie care te-au mişcat, care şi-au pus o amprentă de neşters asupra ta şi unde ţi-ai dori poate să te întorci cândva?

Roxana: Am constatat de-a lungul timpului că mă entuziasmez repede şi mă îndrăgostesc uşor. De locurile în care călătoresc, desigur. Sunt puţine cele în care nu aş mai reveni. Şi am mai observat că entuziasmul mi se mai potoleşte în timp şi uite aşa reuşesc să nu mă învârt numai în cerc. Au fost locuri în care m-aş fi întors înainte de a fi plecat de acolo, ca Madeira, Tenerife, Oman, Tanzania, Barcelona sau Dolomiţii din Italia. Mai e Hallstatt, un mic oraş din Austria, care mi s-a lipit atât de tare de suflet, încât am declarat şi cred încă asta, că e locul meu pereche.

Îmi amintesc că atunci când m-am întors din fiecare eram ferm convinsă că mă voi duce înapoi, şi asta foarte curând. Au apărut însă alte tentaţii şi nu am reuşit întotdeauna. Dar de întors tot mă întorc eu, la un moment dat.

Legat de experienţe, există şi experienţe pe care vreau neapărat să le repet. Cea mai lentă călătorie pe care am avut-o a fost în Italia, în Langhe (o parte din Piemont), unde am stat aproape o lună. Oftez şi acum când mă gândesc la zilele de vară petrecute acolo, printre castele, vii şi bucate fantastice. Cele mai frumoase călătorii pe motocicletă, alături de Ina, prin Dolomiţi sau pe #myDanube, de la izvoare până la intrarea în ţară – trebuie să mă întorc odată pe-acolo, pe bicicletă. Nopţile şi liniştea din deşertul Wadi Rum, din Iordania – caut de atunci să cunosc şi mai bine deşertul, pe oriunde îl pot afla. Safariul din Africa – de repetat într-o variantă mai profundă, cu nopţi şi răsărituri în sălbăticie. Dar mai bine mă opresc aici, pentru că urmează Chile şi cine ştie ce atracţie va exercita asupra mea şi continentul sudamerican.

Ami: Existenţa blogului ţi-a adus în cale mulţi oameni. Cum ai descrie aceste întâlniri? Au fost mereu pozitive?

Roxana: Chiar dacă va suna a limbaj de lemn, orice experienţă devine pozitivă atunci când alegi să înveţi ceva din ea. Nu există întâlniri negative. M-am bucurat de fiecare articol venit ca o contribuţie de la oameni pe care îi cunoşteam înainte sau nu, m-am bucurat de fiecare prietenie care s-a legat la Poveşti din LumeaMare, cu noi sau între participanţi. Ca să nu mai spun că am avut ocazia să cunosc atât de mulţi oameni frumoşi şi experienţele lor de călătorie fascinante, în persoanele invitate la aceste evenimente!

Da, am şi suferit atunci când membri din echipă la care ţineam mult au ales să plece din LumeaMare fără prea multe explicaţii. Acesta a fost cazul în care aş fi vrut să învăţ, să aflu cu ce am greşit, dar nu am aflat nici până acum. Cu toate acestea, le port încă o afecţiune reală şi sunt mândră că mi-au fost alături, atât cât au avut resursele de timp şi de entuziasm să o facă. Sunt oameni de calitate a căror nume se regăsesc încă pe LumeaMare, făcându-i cinste. Ar mai fi întâlnirile cu cei care ne-au fost sponsori, parteneri, susţinători. Întâlniri benefice care mi-au dovedit că există încă încredere şi apreciere pentru munca noastră, a întregii echipe.

Ami: În autointerviul de anul trecut vorbeai de calitate şi relaţii durabile. Ai reuşit să eviţi în ultimul an „alegerile superficiale sau convenţionale” aşa cum îţi propuneai?

Roxana: Da, cred că am reuşit, într-o proporţie destul de mare. Am spus uneori nu, am ales să particip la evenimentele şi excursiile care mi se potriveau cu adevărat, am învăţat să pierd –  refuzând campanii şi bugete care nu se ridicau la ceea ce consider eu că merită LumeaMare după aceşti 5 ani de muncă susţinută şi, pe de altă parte, mi-am ascultat sufletul şi am decis să dăruiesc şi să ajut acolo unde am simţit că merită. Timpul va dovedi dacă am greşit sau dacă am făcut bine, eu încă aştept şi sper, în idealismul meu, ca piaţa să se maturizeze de ambele părţi: şi de partea bloggerilor care aleargă haotic şi lipsit de perspectivă după orice fel de câştiguri şi gratuităţi, şi de partea companiilor care au senzaţia că munca noastră trebuie să fie aproape voluntară.

O lume gustoasă şi fotogenică

Deşi se tot insistă că Alex se pricepe la fotografie şi gătit, vă mărturisesc că eu am descoperit un Alex care povesteşte – atunci când este lăsat, cu har şi de multe ori cu haz. Scrie bine, ar putea liniştit să o facă mai des. Despre ce vrea. Nu ştiu dacă ar mai avea timp.

Ami: Ai susţinut-o pe Roxana încă de la început în proiectul blogului. Ba mai mult reprezinţi o parte consistentă a echipei. Cum sau de ce ai ales să îţi aduci contribuţia la LumeaMare?

Alex: Susţinerea mea a fost necondiţionată încă de la început. Nici nu m-am gândit să nu contribui la proiectul LumeaMare. Nu e niciun secret că sunt pasionat de fotografie, gastronomie şi, evident, de călătorii. Fotografiile, secţiunea gastronomică şi apoi secţiunea de vinuri au fost principala mea preocupare. În decursul timpului ne-am mai intersectat şi am schimbat rolurile. Cred că mai degrabă ne-am completat, în funcţie de subiectul abordat şi de timpul în care trebuia finalizat articolul.

Ami: Te ocupai de cele două hobby-uri ale tale, fotografia şi gastronomia, şi înainte de apariţia blogului. S-a schimbat ceva în afară de faptul că acum le împărtăşeşti şi cu alţii?

Alex: S-a schimbat, şi cu certitudine în bine. Pentru reţetele pe care le împărtăşim prin intermediul blogului trebuie să fac fotografii pe întreg procesul de preparare, trebuie să mă gândesc la modul de prezentare al ingredientelor şi al preparatului final (la care mai am de lucrat până să ajungă să mă mulţumească), după care ne aşezăm la masă :).
Cu fotografiile ai atins un punct sensibil pentru că îmi „mănâncă” cel mai mult timp. Lucrând de cele mai multe ori în formatul RAW, fotografiile trebuie „developate” electronic, ceea ce înseamnă mai mult timp de stat în faţa calculatorului. Sper doar că acest lucru este apreciat de cititorii noştri. Şi în cazul fotografiei, ca şi în cazul gastronomiei, vreau să învăţ şi să mă dezvolt atât pentru mine cât şi pentru cititorii noştri.

Ami: Ţi s-a întâmplat să călătoreşti în locuri unde să nu poţi face fotografii în voie?

Alex: Cred că asta i se întâmplă fiecărui călător în parte. Mai devreme sau mai târziu tot o să te trezeşti că nu ai voie să declanşezi, că nu ai voie nici să intri cu aparatul foto. Uneori este frustrant că nici măcar nu există varianta unei taxe pentru a putea fotografia. De cele mai multe ori asta se intâmplă în muzee, lăcaşuri de cult. Uneori pot fi justificate, alteori nu. Mai este şi cazul în care poţi fotografia doar pentru uzul personal ceea ce iar ridică semne de întrebare, cel mai bine este să ceri permisiunea şi să afli care sunt condiţiile în care poţi folosi fotografiile pe blog.

Ami: Intuiesc că la întoarcerea din călătoriile tale, de oriunde, aduci condimente prin valize. Ce altceva ai mai cărat în bagaje, culinar vorbind?

Alex: Bănuiești bine. Am adus în principal condimente. Îmi aduc aminte că prin 2000 ne-am întors din Maroc cu foarte multe condimente, iar valiza nu a ajuns odată cu noi, ci după aproape 2 zile, din fericire cu toate condimentele înăuntru. Sincer am vrut să aduc un Jamón ibérico din Barcelona, dar era un pic cam mare pentru bagajul de mână. În rest, am adus cam de toate, de la brânzeturi speciale, vin, cârnați, ustensile de bucătărie (tigaie pentru paela, ceaunele ungurești, vase smălțuite din Bulgaria, etc.). Recent, am venit din Africa cu o bucată de trestie de zahăr.

Ami: Cum se întâmplă de obicei: guşti şi apoi ceri reţeta acolo pe loc, sau pleci deja de-acasă cu lista mâncărurilor de gustat la destinaţie.

Alex: La ambele întrebări răspund cu da. Când sunt plecat gust și încerc să aflu rețeta, dacă se poate ajung și în bucătărie, iar înainte de plecare studiez un pic (mai mult chiar) specificul bucătăriei din locul în care voi ajunge. Asta înseamnă atât felurile de mâncare cât și locurile unde aș putea savura gustul autentic și aromele locale. Poate nu îmi iese întotdeauna dar cel puțin încerc.

Ami: Cât de des găteşti acasă mâncăruri „normale”?

Alex: Să zicem că este ceva obişnuit, când nu vreau să mă complic foarte tare, doar că uneori fac adăugiri şi modificări în funcţie de ce am la dispoziţie prin casă. Aeseori, în preajma sărbătorilor, mai calc tradiţia şi schimb friptura din seara de Crăciun cu… o caracatiţă, dar în acelaşi timp nu renunţ la sarmale, chiar şi reinventate.

Ami: Cât de des încerci reţete noi?

Alex: Cât de des pot şi când am timp. De multe ori gătesc “noutăţi” care sunt sau nu digerate de familie, în special de LumeaMică. A, şi ori de câte ori revin dintr-o călătorie şi sunt sub influenţa directă a gusturilor noi de acolo. Încerc ceva reţete locale în măsura în care pot face rost de ingredientele necesare. De exemplu, supa de banană mai aşteaptă pentru a fi testată până găsesc bananele verzi de care am nevoie.

Roxana, Alex vă mulţumesc că aţi acceptat să răspundeţi întrebărilor mele curioase. Vă  urez ca această călătorie în şi cu LumeaMare să continue cât mai îndelung. Şi ca flacăra pasiunilor care vă definesc să ardă mereu şi să-i molipsească pe cât mai mulţi dintre cititorii voştri. La mulţi ani!

Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas

Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.

Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!