Monasterio de Piedra, Spania

Monasterio de Piedra, Spania

Ca oricare bun roman scapat ca din prastie din lanturile epocii de aur, cand am inceput sa iesim in Europa, ne-am repezit cu nesat asupra obiectivelor turistice cele mai mediatizate din orasele cu renume. Ne-am umplut sufletul AVID DE FRUMUSETE, nu neaparat a naturii caci avem si noi… Dupa ce am cunoscut majoritatea capitalelor si ne-am mai potolit foamea acuta de civilizatie, arhitectura veche si noua, muzee, am inceput sa “calcam alaturi” adica prin locuri de care auzisem mai putin sau deloc, consumandu-le cu aceeasi lacomie. Astfel, venind dinspre Segovia spre Zaragoza, ne-am abatut prin cea mai arida zona desertica a Aragonului. Stancile, solurile, vegetatia, erau parjolite de soare; aparitia oglinzii turcoaz a raului Piedra in preajma caruia ierburile redeveneau verzi si parfumate a inviorat culorile destul de triste ale drumului spre Manastirea Piedra.

Opera omului

Ajunsi la destinatie am fost indrumati de o persoana spre o parcare umbrita. Dupa care, am luat-o la pas si am scapat de soarele puternic si obositor al zilei de vara; o colonada de arbori stravechi asternea peste tot covoare de umbra deasa si racoroasa. Erau amenajari pentru toate gusturile: mese si banci rustice  destinate picnicului, jocuri pentru copii, restaurante, cafenea, toalete, telefon public, automat bancar, magazin. Manastirea, ridicata pe un fost castel maur in secolul al XII lea, a fost inceputa in stil romanic si terminata in stil gotic si mudejar; astfel, turnuri masive din caramida, arcade gotice si  stucatura  coexista  in buna pace si armonie (recomandam vizitarea grupului monumental  cu ghid).

Bazilica a fost distrusa – intre calugari si locuitorii comunei Nuevalos au avut loc conflicte grave datorate apei, data de Dumnezeu oazei fermecatoare (parcul manastirii), prea scump vanduta de calugari celorlalti. Au “ajutat” si razboaiele interne asa ca sub cerul foarte albastru cu cativa norisori albi zaceau fragmente de ziduri  cu urme de fresce, coloane si statui mutilate, o jumatate de cupola deasupra mesei altarului, tablou romantic cu o trista istorie amintind de gloria si stralucirea artistica ruinate de foc si lasate la cheremul naturii spre “vesnica pomenire” si irepetabilitate. Manastirea si-a pastrat rolul ca loc de reculegere si rugaciune; in plus, o parte a ei a devenit hotel cu toate dotarile moderne, amenajate in fostele chilii. Camarile si pivnitele  s-au transformat in Muzeul Vinului – o expozitie de obiecte care au produs si au pastrat vinul, in toate timpurile; pe mai multe nivele, in adancime, gramezi de butoaie. Siruri de sticle prafuite si pline de panze de paianjen, vase de ceramica, puturi ametitor de adanci vorbeau despre belsugul unor vremuri disparute. Doi calugari de ceara lucrau la teasc si calcau struguri cu fete bucalate, joviale si pofticioase. La nivelul cel mai de jos un panou bine luminat povestea despre stiinta  vinului, de la soiuri, moduri de producere, pana la modul de a-l bea, confirmand  inscrisul de pe un perete: “El vino es cultura”. Cum in 1535 in bucataria manastirii s-a facut prima ciocolata, Muzeul Ciocolatei nu putea lipsi. Pe langa informatiile despre cum a ajuns ciocolata de la planta la dulcele care a cucerit mapamondul, o fresca ocupand un perete intreg  ii infatisa pe calugari in activitatea de fabricare a ciocolatei, uriasul lor vas cuptor devenind un exponat admirat, la loc de cinste. Un grup de calesti originale si vechi formau Muzeul Calestilor.

Opera naturii

Pana aici, omul a facut totul. Veni timpul sa facem cunostinta si cu lucrarea naturii; in parcul alaturat manastirii raul Piedra (conform legendei un curs de apa malefic ce transforma in piatra tot ce cadea in el), luptand neobosit cu stancile si solul accidentat, a dat nastere unor pesteri, lacuri si cascade care, impreuna cu vegetatia luxurianta, alcatuiesc un adevarat paradis. Inarmati cu o  harta color amanuntita si ajutati de sagetile rosii pentru dus si albastre pentru intors, am pornit pe o alee de pamant batatorit prin El Vergel (Livada), o padure de frasini seculari; hranite de umezeala permanenta si  stimulate de caldura iberica plantele, in expansiune tropicala, fosneau, miscandu-si tulpinile si frunzisul in cautarea peticelor de soare. In lacuri se oglindeau trunchiuri inclinate, curbate sau crescute impreuna, vesnic imbratisate. Ierburi acvatice dansau cu pestii in unde limpezi. Aleea traversa apele peste poduri rustice. Dupa cele trei grote alaturate, a Panterei, a Bacantei sau a Artistului, aparu prima mare cascada – La Caprichosa. Incepea concertul grandios al caderilor de apa, fiecare in alt “montaj” de stanci ude, arbori  si nivele de parcurs pana la a redeveni parau repede curgator. In prabusirile ei apa cunostea o diversitate de trepte. Cand erau lungi si late privelistea era calma. Cand stancile suprapuse alcatuiau  doua-trei nivele, apa se desfacea in brate-suvoaie inspumate sau fire subtiri de matase si cristal imbracau cu suvite transparente capete de uriasi, infasurandu-le cu valuri si pulberi de stropi, aburind contururile. Nu numai grotele ci si cascadele  au nume: Trinidat, De Los Frasnos, Sombra, etc. Dupa grota Artistului trepte de piatra conduceau peste Caprichosa, la  o altitudine superioara. Inima nu ii permitea lui Michel sa  urce iar eu doream sa vad cat mai mult asa ca el a ramas pe o banca, langa cascada, la umbra. Eu am urcat crezand ca nu voi lipsi mult. Cand colo, urmand aleea, am descoperit ca, de fapt, marele “show” acolo sus se desfasura; asa ca am alergat cum nu ma credeam a fi in stare, fotografiind, savurand cu intensitate fiecare  peisaj cu cascada… Stiam ca daca nu ma intorceam de unde am plecat, nu-l mai puteam gasi pe  Michel prea usor in acel labirint asa ca, dupa ce din grota Iris, auriu caramizie, am admirat valea adanca, superb colorata, taiata de cursul apei, m-am intors, cu sufletul la gura, exact cand el se hotarase sa infrunte scarile.

Am coborat impreuna spre iesirea de unde eu am mai facut un drum pana la Coada  Calului, “marea finala” in care se adunau toate apele anterioare. Privelistea era magnifica: o coloana inspumata se arunca de la 50 de metri acoperind deschiderea pesterii uriase cu acelasi nume (unde se putea ajunge printr-un tunel de la un nivel inferior), compusa din mai multe grote, nise, deschideri, stalactite formate in diagonala. M-am intors pe traseul bland al iesirii. Anii cei multi zburasera de pe umerii mei: recofortant si incitant, insula de racoare si prospetime, parcul demn de penelul pictorilor impresionisti emana prospetime si vigoare. Ne-am fi transformat in Adam si Eva ca sa ne zbenguim  sub suvoaiele limpezi daca nu erau “ceilalti” cu care am impartasit pacea absoluta si frumusetea acelor locuri. Drumul spre iesire mai avea ceva de oferit: un centru piscicol, infiintat in 1857, si o expozitie de pasari vii pe care le-am admirat cu mila – erau priponite. Chiar daca bine ingrijite, priveau lumea blazate, cu chipurile lor impenetrabile. Mai multe specii de bufnita suportau cu stoicism lumina puternica a zilei. Cu imaginea fetelor lor turtite  si intelepte ne-am luat ramas bun de la Monasterio de Piedra  apreciindu-i inca o data pe spanioli pentru modul in care au pastrat ceea ce au mostenit si pentru ingeniozitatea cu care imbogatesc vechile valori cu noutati atractive, raspunzind astfel cerintelor unei alte epoci.

Cum se ajunge aici:

Dinspre Madrid, Segovia, prin Alhama de Aragon si comuna Nuevalos.

Dinspre Barcelona, Zaragoza, prin Calatayud si comuna Nuevalos.

Gustin Gheorgina (numită de toţi cei dragi Ghiocel) a fost profesoară de limba franceză, a pictat şi a călătorit mult în Europa. Pasionată de lectură şi de călătorii, caută în incursiunile sale prin lumea mare bucuriile pe cate ţi le oferă arta, arhitectura sau frumuseţile naturii.