Cum n-am văzut Piatra Neamţ

Cum n-am văzut Piatra Neamţ

Din cand in cand ma incearca un fel de vinovatie pentru ne-dorul pe care il simt fata de locul in care am copilarit si „adolescentit”: Piatra Neamt. Mi-a luat mult sa inteleg ca nu am de ce sa ma simt ciudat si ca, in ciuda faptului ca nu ma trag din niciun popor nomad, imi place schimbarea si ma adaptez cu usurinta in locuri noi. Se pare ca am mai degraba roti in loc de radacini…

Ca Ana lui Manole spre Piatra Neamt

Cu toate acestea am avut un sentiment de satisfactie in momentul in care timid, de undeva din adancuri, o voce de copil m-a intrebat: „ai vrea sa revezi Piatra Neamt?”. Si am raspuns „da, ce-ar fi?” Mi-am imaginat un traseu destul de frumos de plimbare pe motor, trecand prin Cheia, Brasov, Oituz si m-am pregatit sufleteste pentru o tura de pus la inima.
Toata lumea m-a avertizat ca in week-end se strica vremea. Nu stiu cum se face dar cand ai cu adevarat nevoie sa o dea in bara cobele de la meteo, exact atunci se intampla sa aiba dreptate. Imi doream macar sa nu plec pe ploaie dar dimineata, cand am deschis geamul, hopa ca Loona mea (motorul) e trista si uda iar un vant rece mai ca ma face sa cotcodacesc, asa se strange pielea pe mine.
Inchid repede geamul si refuz sa gandesc in urmatoarele zece minute. De undeva de departe, din masarda unde locuieste ratiunea, o voce lupta sa se faca auzita. O ignor pentru ca stiu ca o sa-mi impuie capul cu genul acela de sfaturi pe care nu am chef sa le aud, cum ar fi: „una e sa te prinda ploaia pe drum, alta e sa pleci asa, ca nebuna, pe frigul si udatura asta”.
Tatal meu s-a trezit si el si se uita cu repros la mine. Se vede ca sunt inca nehotarata si incearca probabil sa ma convinga sa renunt. Ciudat, ma stie de 36 de ani si inca nu s-a obisnuit. In acelasi timp Alex, care ma stie de mai putin timp, sta relaxat asteptand verdictul, fara sa incerce sa ma influenteze. Se pare ca 10 ani i-au fost de ajuns ca sa se resemneze…
Imi vine ideea salvatoare. Ca sa nu imi asum in totalitate „vina”, in cazul in care voi decide ca plec pe motor, iau un ban si il las pe el sa decida. Si surpriza, desi in ultima vreme nu am deloc parte de bani, de data aceasta tine cu mine!

Ploua, ploua, si ce daca?

Deci: primul rand de haine, al doilea rand de haine, costumul de piele, costumul de ploaie. Oau, ma misc precum un cavaler si abia astept sa ma urc in sea, acolo e singurul loc unde stiu ca o sa ma simt firesc cu toata armura asta pe mine. Plecam. Alex ma urmareste din spate, la adapost de ploaie in masina. La el nu ploua. La mine in schimb toarna si o tine asa pana pe la Adjud. Pauza publicitara neplatita: Multumesc pe aceasta cale magazinului Louis de la care am cumparat un costum ce se dovedeste a fi foarte eficient. Nici un strop de apa sub haine. Doar manusile se imbiba din ce in ce mai mult cu apa si aman cat pot momentul sa le schimb cu al doilea rand, de frica sa nu am doua perechi de manusi ude fleasca in loc de una.
Bineinteles ca renuntam la traseul prin Cheia si o luam pe drumul clasic, urat si pe vreme buna, ce sa mai zic de ploaia aceasta. Pe drum mai circula si altii mult mai inconstienti ca mine, din pacate aflati in masini pe care le vad ba in santuri ba facute zob, toate cu salvarea alaturi. Privelistea asta nu ma incanta dar in rest pot zice ca nu imi pasa nici de vreme, nici de cele 9 grade de afara, nici de drumul urat. Nu am mai scos-o pe Loona la plimbare de la intoarcerea din Croatia si ca sa zic asa, in limbaj moto, sunt „nedata”.
La Adjud beau un ceai fierbinte, astept sa mi se dezghete macar partial picioarele si schimb manusile. Decizie corecta, din acest moment nu mai ploua, iar in Piatra Neamt ne intampina chiar o raza de soare. Ne oprim in parcul central de unde o sun pe mama unei prietene, la care ar fi trebuit sa dormim. Ii spun ca facem mai intai o plimbare pana la Cheile Bicazului, dupa care ne intoarcem in oras.

Am ajuns, acum incotro?

Ma intreb, usor incomodata de acest sentiment, de ce imediat ce am ajuns in Piatra Neamt imi vine sa plec mai departe? In timp ce merg spre Bicaz incerc sa imi trag o psihanaliza la minut si concluzionez ca e o retraire a spiritului din adolescenta, cand imi doream sa scap de acolo, sa fug departe. Peisajele din jur ma fac renunt la psihanaliza si ma las prada drumului frumos si destul de bun. In Bicaz vad cele doua indicatoare: catre Lacul Rosu (prin Chei) si catre Durau. Imi incolteste o idee: ce-ar fi sa mergem la Durau dupa aceea? Abia astept sa opresc undeva sa ii spun si lui Alex.
Facem prima oprire in Chei. E prea frumos ca sa vorbim. Eu ma pierd cu ochii pe stanci si printre amintiri din copilarie si adolescenta, Alex face poze. Totul in jur imi e familiar, am colturi de piatra favorite, stanci si crapaturi pe care le regasesc cu drag. Aman pe mai tarziu propunerea, ca sa nu stric momentul. Soseaua e relativ buna, departe de a fi neteda dar macar nu sunt gropi. Oricum eu sunt de parere ca strazile nu sunt circuit, oricat de bun ar fi astfaltul, asa ca ceva denivelari nu ma deranjeaza foarte tare. Ma supara doar pietrisul cu care sunt acoperite unele gropi mai recente dar o iau incet si trec mai departe.
La Lacul Rosu timpul nu a adus decat niste pensiuni in plus, dar aspectul general e neschimbat si e prea liniste. Cativa turisti se invart cu barcile pe langa trunchiurile de copaci ramase in apa de atata vreme. Cineva a tradus foarte inteligent „Pastrati curatenia” cu: „Don’t make a mess”. Adaug si eu in engleza: „no comment!”.
Luam si noi masa de pranz, constand intr-un kurtos, cu ochii la lac si la culmile din jurul acestuia. Intre timp mestecam si ideea de a dormi la Durau in noaptea aceasta. Se pune problema de cazare si niste bani in plus, pe care nu ii avem. Sau ii avem? Bag mana in buzunar si scot la lumina euroii pe care ii tin la piept ca pe un talisman, pentru drumurile in Bulgaria. Cat o sa ii mai pastrez? Alex e putin bulversat: „Pai nu spuneai ca iti e dor de Piatra Neamt?” Dau din umeri, nu stiu nici eu ce sa raspund si nici nu mai am chef de psihanaliza pe asa o vreme frumoasa.

Uite Ceahlaul, nu e Ceahlaul

Pornim spre Bicaz, cu speranta de a ajunge acolo cat mai e lumina. Vremea e superba, e racoare dar e senin si abia astept sa vad Ceahlaul, de el chiar imi e dor. Ceahlaul insa imi trage clapa. Trecem de baraj si tot nu-l vad. Cand ma uit mai bine imi dau seama ce se intampla: o cusma de nor e chiar pe el, totul se vede in jur mai putin muntele. Nu-i nimic imi spun, oricum peisajul e superb. Soseaua unduieste … desi cam zdruncina, iar toamna e si ea destul de jucausa la momentul acesta. Copaci inca verzi se combina cu cei galbeni sau rosii, iar pe unii din ei ai senzatia ca a trecut din mers o pensula uriasa, vopsindu-i partial.
In Durau am o surpriza, nu il mai recunosc. Nu as putea spune de ce, pentru ca nu pare atat de nou totul in jur, oricum in afara de manastire nu mai stiu nimic. Cat sa fie? Minim 12-15 ani de cand nu am mai ajus acolo? Mda, poate ca e normal sa fi uitat. Cand eram in liceu urcam Ceahlaul din Izvorul Muntelui, Durau era prea de fitze la vremea aceea. Acum e o statiune timida, decenta ca oferta de cazare si preturi, pustie. Ni se spune ca sezonul incepe de pe la mijlocul lui iunie si nu tine mai mult de mijlocul lui septembrie. Ciudat si pacat, mai ales daca te gandesti ca Ceahlaul poate fi urcat in orice sezon.
Ne-am cazat la pensiunea Cristina 2, unde am luat o camera la mansarda cu 75 de lei. Nu e o opera de design, e mica dar e conforabila, calduroasa si curata. Ciorbita nu are nici un gust dar e ceva cald pe ziua de astazi. As fi adaugat si o tzuica, simt ca mi-ar prinde bine la cat frig mi-a intrat in oase. Dar vezi sa nu. La pensiune nu au decat „importate” iar prin jur, in scurta noastra plimbare, nu vedem nimic care sa semene a restaurant traditional sau bar. Plata cu cardul se dovedeste a fi o aventura si un training gratuit pentru vanzatoarele dintr-un magazin, iar de bancomate nici nu poate fi vorba. De undeva se aude o muzica dar nu as putea spune daca e cu adevarat o discoteca sau o petrecere privata, oricum e prea mult zgomot.
Prefer sa optez pentru liniste si intram in curtea manastirii, unde la difuzoare se aude slujba tinuta de preot si maicute. Sunt doar ei si ii privim prin geamul usii de la intrarea in biserica, nu avem curajul sa intram si sa intrerupem momentul sacru. Miroase a brad si ma simt bine afara, cred ca cel mai mult imi era dor de aerul curat al muntelui. Ce bine o sa dorm astazi!
Ceea ce zis si facut…

O zi frumoasa de toamna

A doua zi trag de jaluzele din pat, camera e mica si geamul e la o lungime de mana distanta. Vreau sa ma asigur ca e senin si ca nu ma pacaleste iar Ceahlaul, nu as vrea sa plec fara sa il vad. Da, pare o zi destul de limpede. Chiar daca as mai dormi inca pe atat, ma dau totusi jos din pat, imi scutur durerea din muschi si ma pregatesc de impachetare. Mancam repede un sandvis la marginea patului, ne pregatim bagajul si iesim putin sa facem poze. Ceahlaul e acolo in toata frumusetea lui, de data aceasta insa ma pacaleste soarele, care rasare chiar de dupa el si imi pune bete in ochi. Dupa ce ne invartim putin in zona si mai facem o vizita si la manastire, unde admiram peretii interiori decorati de Toniza, suntem gata de plecare.
Intre timp Loona s-a uscat si s-a incalzit la soare. O bat cu nadejde pe crupa rezervorului si ii dau bice!
Astazi drumul e si mai frumos, toamna e si mai aprinsa, peisajele sunt si mai incantatoare. Asfaltul e tot ala dar are si portiuni bune si bucati complet distruse, pe care faci putina munca de teren.
Ne-am trezit devreme cu gandul sa apucam sa vedem si Piatra Neamt, macar partea centrala. Ma opresc mai intai la Colibele Haiducilor curioasa sa vad ce mai e nou pe acolo. Le vad si plec dezamagita, dupa ce le dau nota 4 (vezi aici detalii).
Ne mai invartim putin prin centru si il rog pe Alex sa imi fotografiaze liceul, macar cu atat sa raman pentru atunci cand amintirile mele vagi se vor apropia inspaimantator de mult de uitare.

Tot inainte pe curbe

Cheful de drum ma mana iarasi si hotaram sa o luam pe calea lunga si frumoasa inapoi spre Bucuresti. Si strang pana acasa o colectie impresionanta de kilometri si curbe: cele de dimineata de pana la Bicaz, plus cele de la Bacau la Onesti, plus Onesti – Oituz, plus Siriu. Pe la Oituz ne uitam atent la ceas si ne dam seama ca ne prinde intunericul pe Siriu. Ca sa scurtam o luam din Ozun spre Teliu prin Bigfalau, pe un drum mic dar recent asfaltat si bun. Mergem intins si trecem de Intorsura Buzaului si viaduct pe ultima geana de lumina si reusesc sa ajung chiar in satul Siriu, cand buf, se face negru in fata. De acum gata, incet si cu grija. Cainii latra prin curti – adica asa ma rog sa fie, legati si adunati pe la casele lor – un cal sta priponit la o cotitura a drumului – bineinteles ca il vezi in ultima clipa, curbele abia se ghicesc in intuneric. Colac peste pupaza, in toiul unui viraj mi se stinge farul. Pun semnal de dreapta intrebandu-ma pentru a nu stiu cata oara de ce nu au toate motocicletele lumini de avarii si incerc sa ma scarpin in cap dar ma opreste casca. Nereusind sa ma scarpin opresc motorul si il pornesc din nou, rugandu-ma: „sa fie lumina”! Si a fost … multumesc dumnezeului motociclistilor!

Mama, cata treaba am avut …

Ajungem cu bine acasa pe la ora zece. Copilul ne asteapta si ne trage de urechi pentru ca nu am venit mai devreme, asa cum am promis. „Ce sa zic mami, am fost departe si am avut foarte multa treaba” incerc eu sa salvez aparentele de mama…
„Hai pui, la nani acum”
„Stai putin cu mine in pat mami?”
„Of, in halul asta? Stai sa imi dau jos costumul”
……….
„Vaaai mami ce rece esti” imi zice ea razand iar pe mine simt cum ma ia somnul in preajma valului de caldura care vine dinspre ea…. In ochi am in continuare copaci in culori de foc, stanci, munti, curbe, dealuri netede, copaci, stanci, munti, curbe, curbe, curbe…

Petru ca mi-a placut foarte tare ideea si prezentarea lui arhi: “Concurs de barbati, pentru barbati, dar la care pot participa si femei :)” (mai ales partea cu femei)  iar locatia merita clar promovata (as merge la Arsenal park si maine), am zis ca merita incercarea de a particip. Si regula zice ca trebuie sa pun filmul acesta intr-o poveste de calatorie, so here I go, sper sa nu creez prea multa confuzie:

Arsenal Park – Prezentare în limba Română from Eduard Schneider on Vimeo.

Acest articol participa la concursul organizat de arhiblog.ro si sponsorizat de Arsenal Park

Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas

Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.

Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!

Fondatoare a blogului LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. Ulterior a studiat fotografia și a devenit licențiată în Grafică, la Universitatea Națională de Arte. Interesată de ecoturism, natură și conservare, Roxana scrie și desenează, inspirată de propriile călătorii, de natură, dar și de istoria artei.