Copii vs. călătorii?

Sau copii în călătorii?

Am citit la un moment dat un articol al cărui titlu mi s-a părut frumos și în același timp contradictoriu: Family vs. Travel: The Regret of the Road Not Taken. Mi-a placut mult cum suna „the regret of the road not taken”, însă prezentarea prin opoziție a familiei și călătoriei, în contextul regretului față de drumuri pe care nu le-ai mai bătut, mi-a ridicat o sprânceană în sus și m-a lăsat pe gânduri.

În articolul cu pricina, autorul sugerează că prezența unui copil ar influența în mod negativ decizia de a călători. El recunoaște că există familii care călătoresc dar că acest lucru i s-ar părea în clipa de față prea mult. Ceea ce poate fi foarte corect din punctul lui de vedere și nu ar avea de ce să se simtă vinovat pentru faptul că s-a căsătorit cu soția sa și totodată cu pasiunea de a călători (foarte frumos spus, din nou), dar că nu își dorește încă un copil. Toate bune, astfel de decizii trebuie luate în viață și uneori „nu vreau un copil” este mai cinstit și mai corect față de tine însuți decât „ar trebui să am un copil”.

Ceea ce nu înțeleg este ce treabă are copilul cu decizia de a călători și familia cu pasiunea de a vedea locuri noi. Sau mai bine zis, de ce se opun una alteia? Da, nu am nevoie de exemple, văd cu regret în jurul meu multe familii care consideră că trebuie să își sacrifice pasiunile în numele copilului, familii care nu își permit nici un fel de ajutor (bunici sau alte variante) sau adulți care călătoresc fără copii „până când aceștia se vor face mari”.

Nu e greșit sa preferăm călătoriile și să ne dorim un copil în același timp. Singura greșeală este să cădem în extreme. Viaţa noastră este complexă şi nu putem fi posedaţi de o singură pasiune, nu putem să avem o singură sursă de bucurii. O călătorie, o colecţie de pictură, un fel bun de mâncare, o petrecere cu prietenii, o plimbare pe străzi cunoscute, primul portret pe care ţi-l face copilul, recitirea poveştilor din copilărie, toate pot fi motive egale de încântare. Putem să ne organizăm viaţa în aşa fel încât să nu fim nevoiţi „să facem sacrificii” şi să ne bucurăm de ea şi de toate mărunțișurile care o umplu.

Copilul, dacă este obişnuit de mic, devine un mare amator de călătorii şi te stimulează să vezi lumea din altă perspectivă: a lui. Poate că vrei două săpătamâni în care să nu mai dai cu ochii de tobogane? Foarte bine, mergi cu jumătatea ta și bucură-te de o ieşire romantică, aşa cum făceaţi înainte. A avea un copil nu înseamnă a semna un contract de exclusivitate dar nici o viață complet independentă de acesta. Vrei să simți în mâna strângerea unei palme micuţe şi să auzi în urechi întrebări hazlii şi curioase? Şi mai bine, e vremea să iei copilul cu tine în vacanță.

În vara lui 2009 am întâlnit, într-un camping din Grecia, o familie de olandezi. Două fetiţe blonde şi cârlionţate călătoreau alături de părinţii lor, întorcându-se dintr-un periplu prin ţări din Asia şi Orientul Mijlociu în care nu mi-aş fi imaginat, atunci, că poţi îndrăzni să te aventurezi cu copiii. O mașină de teren și un cort care se monta pe plafonul acesteia era tot ce aveau, de câteva luni. La un cort distanţă de noi am descoperit apoi un cuplu cu un bebeluş, cred că nu avea mai mult de două săptămâni. Imaginea mamei alăptând pe păturică, sub copaci, sau gângurelile celui mic care se auzeau dimineaţa, din cort, mi s-au întipărit adânc în minte şi fac parte din acei stimuli care mă determină să exclam uneori: ah, cât aş vrea să dau timpul înapoi!

Am înţeles atunci că, dacă eşti cu adevărat infectat cu virusul călătoriei, nimic nu te poate opri să îţi vezi de drum, atât cât poţi tu, indiferent că e vorba de o vacanţă de două săptămâni sau de un an în jurul lumii. Iar cei care se plâng că viaţa de familie îi împiedică să vadă lumea nu fac decât să caute scuze în loc să pornească la drum sau să accepte că nu sunt atrași de asta. Călătoria a devenit o modă, dar am întâlnit şi multe dovezi că nu toţi avem gena de nomad şi că a pleca nu trebuie să fie o obligaţie, ci o chemare. Iar când chemarea aceasta vine din noi, nu din influenţele pe care le avem din exterior (şi cât de multe sunt!), doar atunci este pasiune şi găsim şi curajul de a o urma şi de a o împărtăşi cu toţi cei dragi.

Citește mai multe despre călătoriile cu copii în cartea publicată în martie 2018:

Mami, tati, uite cămilele!

 

Cum să supraviețuiești în călătoriile alături de copii. Sfaturi serioase pentru părinți și povești fantastice pentru copii, însoțite de ilustrațiile naive ale subsemnatei.

Detalii aici.

 

Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas

Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.

Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!

Fondatoare a blogului LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. Ulterior a studiat fotografia și a devenit licențiată în Grafică, la Universitatea Națională de Arte. Interesată de ecoturism, natură și conservare, Roxana scrie și desenează, inspirată de propriile călătorii, de natură, dar și de istoria artei.