JURNAL DE CĂLĂTOR PE MOTOR CAPITOLUL XX
Fluelapass – Liechtenstein
Călătoria, ca şi viaţa, nu are întotdeauna zile însorite. Ne vedeam în acea zi, din nou, în situaţia de a ajunge la o altitutine de 2383 m pe o ploaie torenţială. Zăpada era şi ea prezentă pe lângă drum iar temperatura scădea pe măsură ce urcam, ajungând la aproximativ 3 grade. Fluelapass părea să fie unul dintre cele mai frumoase pasuri de pe traseu, prin valurile de apă şi ceaţă reuşind uneori să zărim cascade năvălind la vale sau lacuri mici. Ne îngheţaseră mâinile foarte rău iar regretul că nu puteam admira mai mult peisajul se alina cu dorinţa de a coborî cât mai curând de acolo. Când am oprit pentru o poză, eu mi-am scos mănuşile îmbibate cu apă şi le-am pus pe gurile care răspândeau aer cald în maşină iar Adi şi le-a stors pe ale lui pur şi simplu strângând pumnii, neavând curajul să le mai dea jos. După ce am coborât sau mai bine zis am urcat la temperaturi normale am ajuns şi la Davos, unde am hotărât să oprim pentru a ne usca şi încălzi. Afara continua să plouă aşa că nu ne-a ars de plimbare şi am intrat în prima cofetărie ce ne-a ieşit în cale. Cum ne era foame am luat şi ceva de mâncare înainte de un desert delicios.
Până la Liechtenstein nu mai aveam mult iar drumul până acolo a fost încântător. Nici nu ne-am dat seama când am schimbat ţara, am bănuit abia mai târziu că o anumită poartă prin care trecusem fusese la graniţă. Ne-am oprit în dreptul indicatorului ce marca intrarea in Balzers pentru a ne uita pe hartă şi a primi confirmarea că intrasem într-una din cele mai mici ţări din lume. Undeva departe pe o culme izolată se afla un mic castel sau fortăreaţă iar norii începeau deja să se retragă şi să facă loc unui final de zi mai optimist şi, din fericire pentru noi, mai uscat.
Am hotărât să ne căutăm o pensiune în Triesen, un oraş mic înainte de Vaduz. Chiar şi aici preţurile depăşeau uşor limita confortului psihic dar ne resemnam cu gândul că în cel mult două zile urma să ne întoarcem în Germania şi să regăsim pensiunile pitoreşti, porţiile generoase de mâncare şi corectitudinea nemţească pe care o iubeam din ce în ce mai mult. Ca exemplificare, preţul mai mare pe care îl plăteam în Liechtenstein achita o cameră curată dar lipsită de orice personalitate, cu un duş plasat în mijlocul ei şi o toaletă comună pe hol. Eram destul de obosiţi de ziua ploiasă aşa că am iesit doar ca să ne luăm ceva de mâncare şi să vedem când deschide a doua zi magazinul moto pe care ochiul meu de vultur îl ochise în timp ce ne cautam cazare. Se dovedeşte astfel că femeile au un al treilea ochi atunci când vine vorba de magazine. Sunt sigură de existenţa acestui ochi pentru că, în cazul meu cel puţin, ceilalţi doi ochi sunt fără loc de îndoială cam slabi, Alex acuzându-mă frecvent că nu văd nici măcar ceea ce este în faţa mea în frigider.
Liechtenstein –Vaduz
Dimineaţă am hotărât să înfruntăm soarele şi căldura în echipament moto şi asta pentru că vroiam să avem mai mult timp pentru a vizita Vaduz şi a ajunge într-un timp rezonabil la St Gallen, adică peste drum, în Elveţia. Dimineaţa a fost chiar răcoroasă, ca toate dimineţile şi serile din excursia noastră. Vecinătatea munţilor îşi spunea cuvîntul şi ne dădea temperaturi de care ne era şi jenă să amintim celor de acasă, care fierbeau în clocote într-un Bucureşti poluat şi torid. În fiecare seară scoteam gecile de la bagaj şi ne gândeam acasă, dar nu cu dor aşa cum ar sta bine unor familişti, ci cu relaxarea şi uşurarea celui care a scăpat cu bine dintr-un pericol şi se gândeşte cum să facă să nu mai treacă niciodată prin asta. Pornind de la vreme ajungeam să dezbatem zilnic diferenţele de nivel de trai dintre orice ţară şi ţara noastră dar nu ajungeam niciodată la un răspuns referitor la ce şi cum am putea îmbunătăţi situaţia. Românii au talentul deosebit de a se autocompătimi şi de a aştepta de la alţii să facă ceva pentru a aduce schimbarea, dacă se poate în timp ce ei stau la discuţii la o bere rece. Mă recunosc de acea în postura de român get beget şi ştiu că nu am puterea şi voinţa de a urni munţii de interese în care nu mă identific. Suntem o generaţie care nu am fost pregătiţi pentru asta, care am trăit copilăria ştiind că nu putem face nimic şi că dacă vom îndrăzni să încercăm va fi cu riscul libertăţii noastre aşa că nu mă miră faptul că va trebui să mai aşteptăm încă mult timp până când şmecherul care ştie să profite de situaţie va fi înlocuit de şmecherul care va încerca totuşi să schimbe ceva, măcar de frica celorlalţi. Oamenii de stat de acum nu au de ce să se teamă, românul care se plânge şi cere fără să se aştepte că va primi ceva mai are mult de crescut până când să devină românul care face şi obţine.
Dacă pentru politică şi ţară nu am fost niciodată gata să mă sacrific, pentru excursii şi călătorii aş face orice. Poate tocmai pentru că trăiesc într-o ţară în care caracterele şi aerul sunt corupte iar întâlnirea cu alte civilizaţii îmi vindecă măcar temporar frustrările. Călătoriile îmi amintesc că este loc pentru mai bine dar şi că graniţele nu sunt atît de rigide pe cât par iar casa în care locuieşti nu trebuie să fie cea mai mare şi cea mai frumoasă pentru a te bucura de viaţă. Am învăţat să mă bucur de ţara în care locuiesc aşa cum mă bucur de casa noastră, un acoperiş familiar şi plăcut sub care putem să fim alături de cei care contează, să ne facem vise comune şi planuri pentru noi destinaţii.
Drumul ne adusese acum în Vaduz, o capitală mică a cărui spirit miniatural s-a lăsat capturat chiar dacă nu am avut decât patru ore pentru a-l explora. Am avut tot timpul senzaţia că mă aflu într-o pagină de basm, poate pentru că ştiam că acolo sus, în fortăreaţa medievală locuieşte o familie princiară cât de poate de reală. Chiar dacă intrau în contrast cu atmosfera de poveste cu prinţi şi prinţese, un farmec special îl aveau şi piaţa futuristă în care se află clădirea parlamentului, clădirea geometrică a muzeului de artă, sau sculpturile moderne de pe strada pietonală.
Am decis să luăm un fel de trenuleţ albastru pe roţi, rupt parcă şi el din povestea cu Thomas şi locomotivele de pe insula Sodor. Acesta ne-a urcat încet spre castel, neapropiindu-se prea mult de el pentru că steagul era ridicat, semn că vizita turiştilor nu era aşteptată. Drumul a marcat câteva obiective turistice încărcate de istorie dar şi o mare parte de promenadă printr-o zonă verde mai puţin locuită. Mâna ghidului îndreptată spre munţi indica la un moment dat locul în care se termină Liechtenstein şi începe Elveţia sau Austria. Priveam amuzată această împărţire imaginară, gândindu-mă la felul ciudat în care s-au împărţit întotdeauna teritoriile, la cum oamenii sunt despărţiţi de graniţele invizibile între care s-au născut. Mă uitam la munţi şi mă gândeam că mi-ar plăcea şi mie să pot arăta măcar spre o parte mică a lor, spunând „aceştia sunt munţii ţării mele”, nu pentru că Romania nu ar avea şi ea munţi la fel de frumoşi ci pentru că ţara sufletului meu este acolo unde începea Austria.
Poţi urmări mai uşor toată povestea în Cuprins
Impresii scrise de: Roxana
Perioada călătoriei: Iulie 2008
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
