La cea de a doua ediţie a Poveştilor din LumeaMare, Raluca ne-a povestit cu mult farmec şi umor despre Viena. Aşa cum a văzut-o ea. Aveţi ocazia acum să citiţi povestea – şi chiar merită!
Poate părea redundant să vorbeşti despre Viena. Viena e pe toate afişele din toate agenţiile de turism. Viena a ajuns un fel de drept al vizitatorului român, o haltă spre Vest, un, vorb-aia, „must have” al portofoliului de vacanţe.
Şi-atunci, ce am eu de povestit?
Viena mea nu s-a întâmplat de Crăciun, când corurile de îngeri se pogoară deasupra Dunării, iar lumina din suflet… et caetera. Nici de Ziua îndrăgostiţilor, ca weekend de aprindere, stingere, reaprindere a pasiunii. Nici în perioadele de reduceri, când puhoiesc valurile de dudui topite după chilipiruri şi pretexte de dat ochii peste cap. „Fusta? E de la Viena, fată!”
Nu.
Viena mea s-a întâmplat la început de decembrie, plănuită din septembrie şi construită în jurul unui concert. A fost un weekend lung, împărţit cu un prieten de-acasă şi doi găsiţi la faţa locului. A fost o călătorie cu bani puţini, zâmbete multe şi gândul iritant că luni ne întoarcem la şcoală. Vreau să vă povestesc azi despre Viena văzută studenţeşte.
Până-n Viena şi-napoi ajungi cu 50 de euro plus taxe, dacă ştii unde să cauţi. Eu n-am ştiut, după cum n-am ştiut nici că oferta de azi e moartă şi-ngropată până mâine. Am prins totuşi un zbor low-cost care să ajungă cu două ore înainte să înceapă concertul. Pff, două ore. Prea destul timp să ajungem din afara Vienei în centru, să ne orientăm spre hostel, să lăsăm genţile şi să găsim sala.
Aici se cer două vorbe despre transportul în comun austriac. Chiar merge. Detaliind, chiar merge repede, la orele afişate şi fără să te jecmănească. Iar metroul e minunat. De la acoperit întregul oraş la staţii apropiate şi de la panouri anti-prost la legături dese între linii, metroul vienez e o maşină eficientă, care salvează studenţii eşuaţi pe malurile Dunării de la bâjbâit după taxiuri. Ba mai merge şi pe deasupra solului, pe lângă clădiri pe care invariabil uiţi să le vizitezi.
Aşa că am ajuns într-o oră la hostel. Aflată la prima experienţă cu asemenea cazări, eram înarmată cu răbdare şi sarcasm. Pe care a trebuit să le arunc intrând într-un lobby mai cald, mai amuzant şi mai curat decât ale multor hoteluri de la noi. Cât încercam să bâjbâi după urmele de germană exersate de-acasă, recepţionerul deja trecuse pe o engleză impecabilă şi ne rezolvase toate problemele financiare şi de orientare. Ba chiar ne cadorisise şi cu o hartă, care va avea un rol crucial. Dar să nu anticipăm.
Înarmaţi cu pulovere în plus, am plecat spre mult-prea-îndelung-aşteptatul concert. Ne-a fost uşor să ajungem. Am urmat cu încredere haitele de „depeşari” înspre Stadhalle, care se întâmpla să fie pe aproape. Această Stadhalle, care în traducere de baltă ar fi „hala oraşului”, nu e O sală, ci mai curând un hectar de săli în care Sala Palatului, de pildă, ar încăpea de 4 ori şi jumătate şi tot ar rămâne loc pentru standuri de cremvuşti. Care standuri, conform mândriei austriece, se găseau alăturea cu standurile de tricouri, căni, brelocuri şi, în principiu, cam orice cu simbolul Depeche Mode. Şi totuşi, din atmosferă lipsea ceva. Din 10.000 de oameni, mai nici unul nu simţea nevoia să împingă sau să strige ca din deal la cunoscutul reperat în mulţime. La intrare erau cozi. Care se respectau. Balcanica din mine s-a simţit pierdută şi s-a retras sub o pojghiţă de civilizaţie.
Concertul a fost minunat, desigur. Îi recomand cu căldură pe incredibilii rock-electronici, dacă mai au cumva nevoie de recomandarea mea.
De a doua zi dimineaţă a început explorarea capitalei austriece, în cel mai pur stil studenţesc. Adică haotic, uitând mereu harta acasă şi mergând după ureche, drept înainte, că ajungem noi undeva. Şi adevărul e că după fiecare colţ se găsea ceva de vizitat. Vreun palat, de exemplu, din cele pe care Habsburgii le-au răspândit ca pe grăunţe, transformat în muzeu şi plin de farfurii, oale, tigăi şi candelabre. Şi încă nişte farfurii. Sau transformat în depozit de mobilă, întins pe patru etaje. Vienezii au mania organizării, trebuie spus. Până şi în catacombele Sfântului Ştefan, oasele erau aşezate ordonat, aproape la linie. Poză n-am, dar credeţi-mă pe cuvânt.
De fapt, singurul loc dezordonat din toată Viena era grădina zoologică. Animalele nu joacă în spiritul nemţesc, se pare. La zoo am văzut găini, alte găini, capre, pisici, peşti, găini cu picioare lungi, găini polare şi o serie de maimuţe, care pe mine una m-a distrat teribil. Lăsând gluma la o parte, faptul că am petrecut 5 ore bune acolo, în ciuda lipsei mele de entuziasm biologic, spune ceva despre cât se pricep oamenii ăştia la a-şi pune în valoare obiectivele turistice.
Bineînţeles că am fost şi la Schonbrunn. Şi că am urcat în turnul mare al catedralei. Dar astea sunt lucruri cunoscute.
Prater-ul era destul de trist iarna. Mai era şi noapte, şi frig. Am încercat să ne încălzim cu punsch, care a fost groaznic. Târgurile de Crăciun, însă, au fost drăguţe, deşi pe alocuri tot scăpau într-un kitsch care ne făcea să ne gândim cu nostalgie la piaţa Obor. Lumânări în forma paharelor de bere? Două, vă rog.
Undeva pe parcursul weekend-ului, vastul nostru grup de două persoane s-a dublat cu un olandez şi un portughez. Şi aici se văd accentele studenţeşti ale poveştii. Din modul în care au fost de ajuns cinci minute ca să ne facem prieteni noi şi să ne plănuim restul zilelor în comun. Din venitul după 12 ore de plimbat prin oraş pentru a sta încă 4 la poveşti, trăgând de berea oferită de hostel şi de coşuri întregi de nachos. Ba chiar şi din modul în care 10 euro păreau o sumă absurdă pentru un prânz consistent, dar perfect tolerabilă în ture de câte 3 pentru prostii de ronţăit.
Şi cum stăteam la vorbe, pe jumătate adormiţi, m-am apucat să răsfoiesc harta primită de la hostel. V-am spus că o să aibă un rol în poveste. Harta avea şi o secţiune de „ce poţi face prin jurul Vienei”. Dunăre, mdah, cam scump, cumpărături, nu, merci, semestrul ăsta n-am prins bursă, Bratislava. Hopa, cum? Capitala Slovaciei, necunoscută minţii mele prea puţin geografice, se află la o oră de autocar şi 6 euro biletul distanţă. Băieţi, zic, am găsit ce facem mâine.
Aşa că duminică am şters-o la Bratislava. Unde era ceaţă şi frig. Castelul era închis, iar lângă el ajunseseră mişcările sociale româneşti. Aveau, bineînţeles, şi ei târguri de Crăciun, cu vin fiert şi turtă dulce, mai gălăgioase şi mai calde decât cele vieneze. De culturalizat, nu ne-am culturalizat, preferând să ne plimbăm fără ţintă pe străzile amintind de un fel de Cluj amestecat cu Sighişoara şi amândouă amestecate cu ger. Am mai spus că era frig? Şi ceaţă?
Pe urmă s-a făcut luni şi am plecat acasă. Am rămas cu poze, harta providenţială, bilete de intrare şi o pungă de ceai „de sărbători”. Sigur, ceaiul puteam să-l cumpăr şi de la dugheana din spatele Universităţii. Da’ lasă, aşa e de la Viena, fată.
Impresii scrise de: Raluca Popescu
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!