Jurnal de hostel (1)

Jurnal de hostel (1)

Pentru tot mai mulţi oameni a călători nu mai înseamnă bifatul unor locuri sau monumente pe hartă. Există o tendinţă generală către a găsi locuri puţin explorate, către a regăsi natura şi a săpa mai adânc, până la propriile rădăcini nomade. Tot mai mulţi oameni de afaceri îşi lasă munca la o parte pentru perioade lungi şi pleacă în jurul lumii, tot mai mulţi caută exotismul unor ţări precum cele din Asia sau America de Sud, tot mai mulţi renunţă la confortul maşinii sau avionului alegând să îşi pună rucsacul în spate şi să plece la drum, pe trasee precum Camino sau pe rute obişnuite, turistice.

Atunci când o prietenă m-a întrebat aşa, într-o doară, dacă aş putea să o ajut din când în când la ea la hostel, nu am considerat asta tocmai o cerere în căsătorie dar am zis „da” fără ezitare. Şi asta pentru că mi-am dat seama că voi avea şansa să cunosc măcar o parte dintre aceşti oameni, pentru că voi putea asculta cu urechile mele poveşti din întreaga lume, pentru că voi putea să văd cu ochi de turist Bucureştiul, lucru pe care mi-l doresc de mult şi de care, apropo, ar trebui să mă ocup mai cu spor. Pentru cine nu ştie despre ce vorbesc, se poate citi în jurnalul Străin în oraşul meu.

Aşadar îmi voi petrece nişte zile şi nişte nopţi într-un hostel. Şi nu vă imaginaţi că mă voi duce numai să privesc, voi face tot ce trebuie să faca un om într-un hostel mic! Îmi voi ieşi din starea mea mic burgheză, atunci când va trebui, şi vă promit că nu îmi va fi ruşine. Oricine poate să facă o muncă cinstită şi sincer nu înţeleg tinerii care strâmbă din nas sau au mofturi de mari afacerişti, când experienţa lor de viaţă şi de muncă e zero. Dar asta este cu totul altă discuţie, pe care nu vreau să o încep aici.

Hai mai bine să ne amuzăm cu primele mele experienţe:

Deşi am ţinut ani de zile bugete sau chiar o companie şi dumnezeu ştie cât m-am foit prin rânduri şi coloane de tabele, nu vreţi să ştiţi cât de confuză am fost când mi s-a deschis pentru prima dată în faţă tabelul cu rezervări. Nu e mare lucru dar după o perioadă în care am văzut numai texte în faţa ochilor şi speram să nu mai am de a face niciodată cu minunatul Excel, m-am trezit în situaţia de a încerca să reţin cine în ce cameră e, cât stă, cine vine şi unde, cât are de plătit şi aaaa, aoleu, să nu uit să îi iau banii!

Şi când vine câte unul e bine! Ai timp să îl întrebi de sănătate, să afli de unde vine şi încotro o ia, să îi explici cum se numără banii. Ai lui, dar ştiţi cum e când te trezeşti cu bancnote pe care nu le cunoşti în mână. Când vine însă un grup de 14 persoane, care curge precum fluviul şi ai senzaţia că te inundă şi că trebuie să fugi până nu te duci la fund… atunci să vezi distracţie!

Credeaţi că fratele / sora / soţul / soţia / copilul e cel mai dezordonat om de pe planetă? Ei bine, nu aţi văzut nimic. Uneori când deschizi uşa la o cameră de hostel ai senzaţia că a trecut un taifun pe acolo în urma căruia hainele au căzut la întâmplare pe paturi, aşternuturile au fost smulse, diverse obiecte au fost aruncate prin cele mai nebănuite locuri iar şosetele atârnă leşinate de sperietură, pe o margine de pat. Una peste alta toată lumea se simte bine, te trezeşti molipsit de răsul şi voia bună din camere şi îţi dai seama că a fi ordonat poate că nu este cea mai importantă calitate umană şi în niciun caz probă de divorţ.

Credeaţi că românii sunt cea mai nesimţită naţie? Aflaţi că mai există şi alte exemplare şi că educaţia suferă de ceva goluri şi pe la alte popoare. Cum se zice pe la noi, fiecare pădure are uscăturile ei. Sunt fată şi am avut noroc să nu fac armata. M-am gândit totuşi la asta într-o noapte, când mai mult de bun simţ şi nu din obligaţie (nu era neapărat treaba mea dar nici nu era altcineva pe acolo) m-am apucat să curăţ buda pe care un străin o umpluse de picturi abstracte. Bine măcar că aveam scule şi nu m-a pus nimeni să şterg cu periuţa de dinţi. Eu asta nu am să înţeleg niciodată, cum naiba te caci şi nu te uiţi în urmă, mai ales într-un loc în care cu siguranţă cineva te poate arăta cu degetul?

Şi un lucru frumos ca să ne ia mirosul din nări. Vreau să spun că numai nouă ne pute Bucureştiul aşa de rău. Toţi străinii (şi au fost japonezi, americani, nemţi, olandezi, australieni, coreeni, brazilieni…) vin încântaţi din oraş, sunt curioşi, vor să vadă, au toată deschiderea şi bunăvoinţa de a înţelege şi de a căuta ceea ce este frumos. Ar trebui să învăţăm ceva de la ei şi ar trebui să le şi oferim ceva mai mult, e adevărat. Totuşi ei vin cu un stoc de îngăduinţă din am putea să luăm şi noi puţin. Eu un lucru l-am învăţat sigur, şi acesta este să vorbesc cu entuziasm despre Bucureşti. Sper să îmi păstrez acelaşi ton şi în „dezinteres” de serviciu!

Voi reveni cu noi impresii, pe măsură ce se adună…

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.