Păsări migratoare, români în Europa

Păsări migratoare, români în Europa

Umblând prin Europa am constatat, ca şi Marian, că îţi poţi întâlni compatrioţii în cele mai îndepărtate locuri şi că sunt mulţi, mulţi…

În Innsbruk la un mic magazin de pe străduţele centrale pietonale, o tânără vânzătoare ne-a auzit vorbind şi ne-a abordat spunându-ne că era de mulţi ani în Austria, părinţii ei veniseră acolo când era mică, din zona Timişoarei, era studentă dar în timpul vacanţei lucra.

Înainte de a intra în Roma, când am cerut o informaţie în italiană, un bărbat mi-a răspuns în limba română. Nu am stat în Roma ci în Anguillara, gratuit, la o familie de tineri căsătoriţi, ea româncă, el italian, prietenii unor prieteni. Am făcut zilnic naveta la oraşul etern, ca şi gazdele noastre, cu o frumuseţe de tren; ei bine, trei sferturi dintre navetişti erau români tineri, majoritatea femei, decent îmbrăcate, îngrijite, frumuşele, cele mai multe menajere. Unora le era dor de copii sau de rude, altele aveau familia în Italia.

Un tânăr lucra în agricultură şi am aflat astfel că florile de dovlecel pane sunt delicioase. El ducea dorul mâncării de acasă (era din Ardeal), slănina, afumăturile şi friptura de la porcul din curte erau declarate monumente naţionale, de neuitat, drept care venea iarna în România.

La Roma, pe Via dei Fori Imperiali, o tânără doamnă ne-a rugat să îi facem o fotografie; îngrijea o bătrână şi trimitea bani acasă, copilul urma să intre la liceu şi făcea tot felul de meditaţii, soţul era şomer. Dânsa ne-a condus la biserica San Pietro in Vincoli, unde este statuia Moise a lui Michelangelo. Am petrecut o zi întreagă împreună, ne-am despărţit la gară.

Pe insula Capri, o tânără din Focşani vindea vederi. Oprindu-ne să admirăm lacul Garda am vorbit cu un tânăr din Botoşani, muncitor în construcţii.

Aproape de Florenţa, la o mică benzinărie, am făcut plinul şi ne-am informat dacă am putea rămâne în satul respectiv. Un bărbat ne urmărea dialogul şi a intervenit bineînţeles în limba romana, a mers cu noi la o pensiune, era prea scumpă şi cum era vorba numai de trei nopţi ne-a invitat la el, numai că avea un bebe ceea ce însemna că, la cât aveam de umblat în Florenţa, nu ne-am fi putut odihni; când discutam, o tânără însărcinată traversa, iar noul nostru prieten ne-a prezentat-o. Era din Oltenia, căsătorită  cu un român, el venise întâi, ea l-a urmat; aveau studii superioare, el avea două slujbe sub pregătirea sa, ea deocamdată învaţă limba, stăteau într-un apartament închiriat, răcoros, spaţios şi elegant, ne-au primit la ei pentru o sumă mică, unde ne-am simţit foarte bine când ne întorceam aproape fierţi din Florenţa. Dimineaţa în autobuz, cineva a intrat în vorbă cu noi – era tatăl tânărului, gazda noastră. Lucra legal, plănuia să-şi cumpere un apartament, să-şi aducă soţia rămasă cu o gospodărie întreagă pe cap, să fie împreună cu fiul, nora, nepoţii…

În Spania, am continuat să întâlnim români. La Alicante, pe frumoasa promenadă de lângă mare, două doamne ne-au salutat şi s-au prezentat cu bucurie (din Piteşti şi Bucureşti) de parcă ne-am fi cunoscut de când lumea; lucrau într-un bar şi am aflat că bărbaţii spanioli chiar când întrec măsura vorbesc mai mult dar sunt foarte respectuoşi. Erau cu soţii lor care, deocamdată, rămăseseră fără lucru, ar fi dorit să se întoarcă, să-şi deschidă un bar, începuse să se extindă şomajul…

La Guadalest, unul dintre cele mai vizitate locuri din Spania, într-un magazin de suveniruri am cunoscut o româncă din Oradea, cu soţ, copil, cumnaţi etc. într – un loc destul de izolat dar fără probleme economice. Îi era dor de părinţi şi de verdele de acasă, ca şi în cântec; atunci m-am uitat mai bine şi mi-am dat seama ca în Peninsulă Iberică verdele vegetaţiei este spre Kaki, puţin mohorât.

În Bilbao, întrebând de o parcare, un domn (din Dolhasca, Moldova) s-a uitat la maşină şi am tras, împreună cu cele două tinere care îl însoţeau, o trăncăneală pe cinste despre oraş, zona, parcări etc. Era de mai mult timp acolo, câştiga bine dar, a mărturisit că atunci când urca dealul spre casa lui din România i se umflă inima.

În Guadalahara oprisem în marginea oraşului şi am ochit un cuplu modest, ca să întrebăm de una, alta, în spaniolă. Când femeia îmi explica de zor, eu am spus “aşa!”, ea s-a oprit brusc şi a zis “asta-i în romană!”, după care am fost cei mai buni prieteni, nu ne puteau primi la ei (nici nu ne-am fi dus) erau la limită cu spaţiul dar stăteau aproape de hostelul pe care ni l-au recomandat şi ne-au invitat dacă nu vrem să mâncăm o ciorbă împreună… Le-am mulţumit dar nu era cazul.

În Lisabona, la hotel, un tânăr ne-a însoţit la lift şi ne-a condus la cameră, ceea ce nu ni se mai întâmplase până acolo iar eu m-am întrebat cu voce tare ” oare ăsta se va ţine tot timpul după noi?” În faţa camerei s-a spovedit: “şi eu sunt român din Ucraina dar vă rog să nu vorbiţi cu mine în româneşte, în public. Era de doi ani în Lisabona dar habar nu avea de ceea ce îl întrebăm noi, ca turişti. Nu am vorbit decât atunci cu el.

Am avut şi situaţii în care familii sau grupuri de români au fost chiar lângă noi şi au fost mai reci ca gheaţa, la mânăstirea Piedra, la Guadalupe, loc de pelerinaj, la Schonbrunn, în Viena, în Piaţa San Marco, la Veneţia, turişti toţi.

Am înşirat aici o parte din întâlnirile noastre deloc spectaculoase cu romanii “de afară” pentru a arăta că mulţi dintre noi s-au adaptat foarte uşor la alte locuri, altă limbă, alte obiceiuri şi că ne putem bucura şi ajuta cât de cât, când ne întâlnim. În plus, e bine să fim prudenţi căci nu se ştie cine ne aude şi ne înţelege.

Este uimitoare mişcarea aceasta de populaţii prin lume, benefică de cele mai multe ori. Englezii au vile şi pensiuni în Portugalia, unii portughezi au trăit toată viaţa în Franţa şi la bătrâneţe au venit la casa părintească, unii greci au lucrat ani buni în Germania după care şi-au făcut case – hotel în insulele lor.

Şi pe romani nevoia i-a împins de cela mai multe ori. Ei, cei muncitori, au intrat într-adevăr în Europa. Nu întotdeauna este mai bine în altă ţară dar măcar se poate încerca. Asta, înainte de criză…

Gustin Gheorgina (numită de toţi cei dragi Ghiocel) a fost profesoară de limba franceză, a pictat şi a călătorit mult în Europa. Pasionată de lectură şi de călătorii, caută în incursiunile sale prin lumea mare bucuriile pe cate ţi le oferă arta, arhitectura sau frumuseţile naturii.