Trecând din nordul Sloveniei în Italia prin Passo Predil am mers de-a lungul unui mare lac verde şi am fost întâmpinaţi de două feluri de munţi: unii cioşmoliţi şi înverziţi, alţii mai înalţi, golaşi, gri deschis, cu zăpezi pe vârfuri.
– Cum adică “cioşmoliţi”? mă întrebă Michel.
– Parcă un uriaş ar fi aşezat nişte covoare enorme,verde închis, foarte groase, pe nişte proeminenţe conice, strângând apoi puţin materialul la vârf şi lăsând cutele să se răsfrângă liber, spre bază.
Ceilalţi monumentali erau Dolomiţii, bătrâneii de 2,5 milioane de ani situaţi în mijlocul Alpilor, o largă şi înaltă desfăşurare de forme şi culori care le-a câştigat unicitatea.
Apăruţi de-a lungul erelor geologice pe fundul mărilor prin depuneri succesive, erodaţi apoi şi fasonaţi în sens vertical, ei au căpătat înfăţişări ce amintesc de turnuri, clopote, săgeţi, terase suprapuse; nuanţele de gri, roz, bej, portocaliu palid, cărămiziu, roşiatic, sporesc frumuseţea acestor giganţi grupaţi ca nişte insule; datorită prezenţei şi eforturilor omeneşti Dolomiţii au devenit un paradis al alpiniştilor, schiorilor şi turiştilor de toate vârstele. Staţiuni superdotate pentru sport şi recreere, sute de kilometri de piste şi poteci alpine, telecabine, telescaune, funiculare, cabane, hoteluri, pensiuni, case rurale, şosele impecabile, fac accesibile extraordinarele frumuseţi cutreierate de legiuni de biciclişti, motociclişi şi automobilişti. Prezenţa lor în continuă mişcare este o declaraţie de dragoste făcută “turnurilor” ( Vajolet, Brenta, Sella, Lavaredo, Lagazuoi), lacurilor naturale şi artificiale, piramidelor de pământ (Segonzano), gheţarilor (Marmolada, Cevedale), cascadelor (Nardis, în valea Genova, aproape de Pinzolo), faunei ( cerbi, căprioare, marmote) şi florei (Genţiana, Rododendron, Floare de colţ), apusurilor de soare şi zăpezilor.
Nu se putea mege repede; opream des ca să admirăm în voie peisajul superb. La Cortina d’Ampezzo am găsit aproape de ieşire o parcare şi, pe multe scări, am coborât în perla staţiunilor din Dolomiţi, oraş olimpic şi decor de film, de o eleganţă rafinată, tradiţională; ne-am plimbat prin mulţimea de turişti imaginându-ne că am putea să patinăm sau, să coborâm în viteză cu un taxibob pe pârtiile special amenajate, întorcându-ne mereu privirea spre munţii formidabili din jur: Marmolada (cel mai mare masiv al Dolomiţilor) şi Tofana di Roses.
Ne-am continuat drumul prin Pocol şi Passo de Falzarego pe “Strada de Dolomiti“, tot pas, pas, stop, până când două panouri colorate cu denumirea “Le 5 Torri” ne-au făcut să deviem spre stânga unde am dat peste o mare adunare de maşini, motociclete şi autocare; am luat tichete şi de pe o platformă am fost inacărcaţi într-o “telecanapea ” (4 locuri 27,6 euro două persoane).
Zburam lent peste o pantă abruptă, la destulă înălţime faţă de pământ; nu urcă nimeni pe jos numai unii coborau pe potecile înguste. Deşi mă străduiam să privesc insistent doar la vârfurile brazilor, secvenţial tot îmi aluneca privirea la hăul de dedesubt iar crisparea degenera brusc în “mort de frică”! Pe măsură ce câştigăm altitudine se croia un frig din ce în ce mai colţos. Îmbrăcasem haine groase, nu şi încălţăminte adecvată; mă gândeam că, dacă scap vreun sabot, nu am cum să-l recuperez în veci căci nicidecum nu aş putea face acel drum pe jos. Aerul era atât de rece încât nici măcar o pasăre nu piuia. Mă întrebam dacă nu cumva am surzit din moment ce nu auzeam nimic, niciun foşnet măcar, de parcă aş fi intrat într-un film fără sonor.
În sfârşit, a apărut platforma, am fost deşertaţi, am coborât câteva trepte şi ne-am trezit pe planeta giganţilor! Din partea stângă venea şi se continua spre depărtări înalbăstrite un lanţ de culmi colosale cu vârfuri albite de nea; prăpăstii adânci ocoleau un înalt şi nu prea întins platou central pe care tronau “turnurile”, un grup de cinci stânci enorme care pozau solemne ca nişte uriaşi de pază acestei lumi clădite la scară formidabilă. Pâraiaşe de călători-furnici şiroiau pe poteci în mai multe direcţii.
Văzusem asemenea roci compacte, foarte mari, reunite într-un bloc magnific colorat, căzut parcă din cer, lângă satul Aguero, în Spania; aici, ansamblul turnurilor era încadrat şi pus în valoare de văi şi ceilalţi munţi. La foarte mare distanţă circulau funiculare pe fire negre, prin văzduhul limpede şi îngheţat. Am binecuvântat mijloacele moderne fără de care nu aş fi ajuns niciodată în asemenea loc.
Pe lângă frumuseţile naturale în masivul Lagazuoi se mai poate vedea încă ceva; Dolomiţii au fost teatrul unor dure confruntări. Când regatul italian a declarat război imperiului Austro-Ungar (1915) acesta a ridicat o linie defensivă ce traversa munţii. Fortul Tre Sassi, posturile de luptă, cabanele soldaţilor, galeria ce traversa muntele, podul de acces între posturile austriece, tranşeele fortificate, toate restaurate, alcătuiesc pe o rază de cinci km Muzeul Marelui Război, unic în felul său.
Coborârea a decurs lin. Am reluat Strada Dolomiţilor şi ne-am oprit la Arabba, sat îndrăgit de schiori în vremea zăpezilor. Diversitatea amirabilă a vilelor, modul ingenios în care este folosit lemnul în balcoane, placări, ornamente, mulţimea şi dotările cazărilor (am dormit într-o pensiune cu instalaţie specială pentru “infortunati” din scaunele mobile) fac din toate aşezările din Dolomiţi locuri plăcute unde ţi-ai dori să revii (unii chiar revin constant).
La 10 km era Corvara, cel mai mare centru al Văii Badia, aşa că iarăşi am urcat (cu maşina). Aşezată sub masivul Sella, adevărat castel din piatră, Corvara, privită de la distanţă şi aurită de apusul soarelui, semăna cu un orăşel de jucărie făcut din căsuţe de porţelan, ca acelea din târgurile de Crăciun de la Viena. Foarte sus, pe lângă munte, pluteau parapante colorate. Ne-am întors pe întuneric când Arabba clipea cu ochişorii de lumină ai ferestrelor şi iluminaţiei stradale.
A doua zi în dimineaţa foarte rece, când toate terasele erau încărcate de rouă, perdele de ceaţă deasă şi groasă ascundeau pădurile; abia atunci am aflat că toată populaţia Dolomiţilor primeşte zilnic buletinul meteo pentru a doua zi. Dacă aş fi ştiut şi aş fi continuat drumul pe vreme bună aş fi văzut mai bine ceea ce urmă. Aşa, am trecut pe cele 27 de curbe strânse ale Pasului Podoi ca printr-un ţinut al vrăjitoarelor cu ceţuri care se împleteau şi desfăceau uneori, lăsând munţii la vedere fragmentar.
În ciuda frigului şi umezelii bicicliştii în şorturi nu abandonau; pentru uimitorul lor efort s-a aşezat în acest pas monumentul unui biciclist campion – Fausto Capi. Ceaţa s-a mai risipit; sub marele masiv Marmolada, Canazei, renumita staţiune de iarnă şi de vară, cu hanurile pictate în exterior, mi-a amintit de Garmisch, o altă veche şi statornica iubire.
Dolomiţi nu înseamnă numai Grande Strada; sunt de văzut expoziţii de artă (Madona di Campiglio), castele (Rovereto, Campo Tures, Coira Brunico), arhitectura istorică (Candido), Muzeul Provincial Vinicol (Caldoro), Muzeul Mineritului (Cadipietra, Monteneve, Predoi e Ridanna), Muzeul Arheologic (Bolzano), tradiţii folclorice şi artizanale (Valle di Cadore). În castelul Tor din San Martino în Badia sunt prezentate istoria, cultura, legendele, geologia, turismul ladinilor, populaţie care vorbeşte un dialect provenit din latina vulgară.
Peste toate, pe primul loc, unul mare, la propriu şi la figurat, rămân munţii; fără ei nimic nu ar fi fost posibil.
Ilustraţie: Gustin Gheorghina
Drepturi exclusive de folosire lumeamare.ro, pentru alte solicitări vă rugăm să ne contactaţi pe mail.
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
