Din nou în Piaţa Navona

Cred că aţi observat şi voi că atunci când vizităm un oraş se întâmplă să existe un anumit loc în care tot revenim, fie pentru că ne place, fie pentru că ne place. Ce, credeaţi că e întâmplător?

Acum câteva zile zapam prin toate pozele de la Roma, alături de familie şi ne-am dat seama că aveam un refren la poveste, care suna cam aşa: “şiiii… am ajuns din nou în Piaţa Navona” (râsete!)

Bun! V-aţi prins, toate drumurile noastre din Roma au dus la Piaţa Navona. De aceea am ales să încep, în paralel cu jurnalul care se va întinde pe cine ştie câte episoade şi cine ştie cât timp, o descriere a celor mai impresionante locaţii sau obiective, printre care se află şiiii… Piaţa Navona!

Trebuie să ştiţi că mie îmi place apa, în aproape toate formele ei. Mă simt bine în preajma oricărei forme de apă, dulce, sărată, curgătoare sau necurgătoare. Intră aici şi cea care pică din cer, cu condiţia să nu fie îngheţată. Pentru că pe cât îmi place mie apa tot pe atât nu îmi place frigul. Când am decis să plecăm la Roma în februarie mi-a fost puţin frică de temperaturi care mi-ar putea tăia cheful de plimbare dar am avut noroc, singurul disconfort l-am trăit doar seara şi dimineaţa, când mai scădeau gradele în termometre, amintindu-ne că nu a venit încă primăvara. Şi vă spun asta pentru că povestea mea din Piaţa Navona începe foarte devreme, într-o dimineaţă.

O dimineaţă în care oraşul abia se trezea, chelnerii se mişcau leneş pregătind mesele, felinarele erau încă aprinse pe străduţe înguste, din loc în loc mirosea a patiserie proaspătă iar ceşcuţele de cafea se trânteau zgomotos pe farfurii, acompaniate de aburii expresoarelor. Când am ajuns în Piaţa Navona cerul era foarte albastru iar eu eram foarte îngheţată. Maşinile lăsau marfă, turiştii lipseau. Nu era pentru prima dată cand mă aflam acolo însă era pentru prima dată când o vedeam aşa de aerisită. Aşa că am luat în primire un scaun de la Tre Scalini şi mi-am asumat riscul unui ceai de 6 euro, acelaşi ceai negru cu lămâie, de duzină, de prin toată Roma, servit într-un ceainic cam slinos. I-am declarat lui Alex, care m-a privit oripilat, că nu plătesc ceaiul ci momentul. Ştiam în acel moment că voi păstra acele clipe în suflet. Soarele care îmi cădea blând pe faţa, cu Fântâna celor Patru Fluvii / Fontana dei Quattro Fiumi susurând lângă mine, imaginea ei strecurându-se “contre jour” printre gene… Pot retrăi acea clipă chiar acum şi sunt sigură că o voi retrăi mereu. Preţul de 6 euro? Un nimic…

Piaţa Navona îmi place în primul rând pentru fântânile ei, realizări artistice greu de egalat şi la care când te uiţi nu-ţi vine să crezi că stau aşa, în aer liber, nepăzite decât de nişte camere de luat vederi. Deşi Fontana dei Quattro Fiumi e cea mai fotografiată şi acolo vezi strâşi toţi turiştii, celelalte două sunt şi ele cel puţin la fel de frumoase: Fântâna Maurului / Fontana del Moro sau Fântâna lui Neptun / Fontana di Nettuno (numită şi Fântâna Căldărarilor).

Multă lume îl descoperă pe Gian Lorenzo Bernini odată cu vizita la Roma. E şi imposibil să nu fii copleşit de tot ceea ce a lucrat, nu o sa intru în detalii acum, poate altădată. Amprenta sa s-a pus şi asupra acestei pieţe dar personalitatea locului se datorează atât lui cât şi rivalului său cu un destin mai puţin fericit (s-a sinucis!), Francesco Borromini.

Chiar dacă Piazza Navona de astăzi păstrează forma şi spaţiul fostului Stadion sau Circ al lui Domiţian, din partea sa antică nu a rămas prea mult, doar câteva rămăşiţe în fundaţiile unor clădiri. Am mai citit de asemenea că prin secolul 17 locul arăta destul de trist, până să urce pe tronul papal Inocenţiu al-X-lea, din familia Pamphilj, cel care a decis să crească prestigiul familiei mărind palatul cu acelaşi nume şi redecorând piaţa.

Aici apare în scena o poveste interesantă. Poate că nu aţi ştiut că Bernini a fost mai întâi respins, atât în proiectul palatului cât şi în cel al fântânii din mijloc. Sau că ideea acesteia, cu cele patru fluvii cunoscute la acea vreme (Nilul, Gangele, Dunărea şi Rio de la Plata), i-a aparţinut lui Borromini. Toate bune până la femei şi şpagă. Se pare că Bernini, mai abil decât rivalul său, a reuşit să ofere o bijuterie deosebită Donnei Olimpia, cea care intermedia relaţia cu papa şi care avea o influenţă specială asupra acestuia. Sau că a aranjat să fie pusă o machetă realizată din argint pe unul dintre culoarele palatului Pamphilj. Cum necum a pus mâna pe proiect şi a creat în cele din urmă fântâna, aflând cu greu secretele şi planurile canalizării pe care Borromini, furios, nu a vrut să le dezvăluie. Ba mai mult de atât, şi-a permis şi o glumă la marea lansare, cu toate oficialităţile în păr, dând drumul la apă cu întârziere pentru a se preface că nu ştie cum şi a creşte impactul asupra publicului.

Fireşte că tot lui i-a revenit şi sarcina de a redecora fântâna din faţa Palatului Pamphilj, pentru care el a sculptat iniţial altceva decât ceea ce vedem noi astăzi. Deşi ghidurile spun altceva, „Maurul” a fost realizat de Gian Antonio Mari, după o schiţă de Bernini.

Fântâna lui Neptun nu l-a avut pe Neptun de la început, acesta fiind adăugat mai târziu.

Între timp, Borromini s-a resemnat cu palatul şi cu biserica Sant’Agnese in Agone – şi aici există o poveste nefondată, conform căreia două dintre statuile din fântâna creată de Bernini îşi arată dispreţul (Nilul, cu un văl pe cap), respectiv teama că biserica se va prăbuşi (Rio de la Plata, cu gestul său de apărare). Se pare însă că biserica a fost finalizată după fântână iar legenda nu face decât să demonstreze încă o dată, dacă mai era nevoie, rivalitatea dintre cele două genii ale Romei.

Inocenţiu X a lansat obiceiul opririi scurgerii fântânilor şi inundării pieţei în luna August, pentru amuzamentul general al nobilimii şi nu numai, modă la care s-a renunţat după moartea lui.

Dona Olimpia a plecat în exil, trimisă de noul papă, dar nu înainte de a lua cu ea, fără vreo explicaţie sau permisiune, două cutii pline cu aur aparţinând Statului Papal. A murit înainte să fie obligată să le returneze. Dar ce mai contau câteva „picături” de aur într-o mare bogăţie, bogăţie care crea fântâni şi biserici monumentale, în timp ce statuile vorbitoare din Roma cereau pâine…

Cum spuneam şi mai sus, Borromini s-a sinucis la un moment dat iar Bernini a murit mai târziu, de bătrâneţe. Atât ei cât şi mulţi alţii au lăsat Roma lumii şi o frumuseţe pe care abia poţi să o asimilezi, la cât de „săţioasă” e! Iar fiecare loc în care zăboveşti îşi are poveştile lui, mai mult sau mai puţin adevărate, pe care e atât de plăcut să le citeşti şi să le dai mai departe…

Urmăreşte şi Jurnalul 10 zile la Roma

Sursa povestirilor şi datelor istorice: Maurizio Canforini, Ambling around Rome

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.