O noapte de răsfăţ în Timişoara

O noapte de răsfăţ în Timişoara

Am ajuns in Timişoara într-o după-amiază. Am coborât din tren după un drum prea lung şi ne-am grăbit să ieşim din gară. ”Nu pot să cred, suntem în Timişoara”. Versurile celor de la Phoenix îmi tot veneau în gând. Planul nostru era simplu, să încercăm să descoperim cât mai multe în puţinul timp ce îl aveam. Nu am consultat nicio hartă, nu am căutat nicio poză, singurele informaţii pe care le aveam erau recomandările Alinei (căreia îi mulţumesc). Nu ştiam ce ne aşteaptă. Am zis că dacă e de bine, atunci să fie o surpriză, dacă e de rău, măcar nu ştiam ce ne aşteaptă.

Am ajuns încet, pe jos, în centru. Ne-am oprit pe primul pod peste Bega şi am urmărit canotorii. Ne-am sunat apropiaţii să ne lăudăm. Am trecut pe lângă Parcul Central. Printre copaci  am văzut Catedrala Mitropolitană. Am mers spre ea. Apoi am traversat spre aleile pietonale al Pieţii Victoriei. Primele impresii erau hm… este prea frumos! La aşa ceva nu ne aşteptam. Surpriza a fost cu adevărat mare. Construcţiile înalte dominau piaţa plină de oameni în această zi de marţi. Terasele erau toate ocupate. Între ele plin de flori. Am depăşit Statuia Lupoaicei şi o mică fântână în jurul căreia alergau prichindeii ca să se răcorească. Ajunşi în faţa Operei ne-am pierdut în grămezile de porumbei care aproape că se aşezau pe noi. Turiştii îi fotografiau, copii le aruncau de mâncare. Zău că o duceau bine păsările astea, cu fast-food, covrigării şi alte restaurante lângă.

Încet, încet se lasa şi seara. Cu toate astea, parcă se strângea din ce în ce mai multă lume. Ne-am mai plimbat pe câteva străduţe şi am ajuns în Piaţa Libertăţii, un mic loc înverzit, îngrămădit între casele vechi, şi totuşi foarte intim. De aici iar am văzut mai multe drumuri şi am apucat unul la întâmplare. Astfel am ajuns în Piaţa Unirii. Îmi imaginam ceva mai modest, dar nu e deloc aşa. Totul în Timişoara este la scară mare. Clădirile vechi sunt masive, lucru cu care eu (venită din Braşov) încă mă obişnuiam. Pe fundalul jocului de lumini al reflectoarelor se vede numai mişcare. În centru este un spaţiu verde cu multe băncuţe. În mijloc ne-am oprit la Statuia Sfânta Treime. De-a lungul laturilor pieţei sunt terase. Ne-am strecurat printre ele până ne-am ales şi noi una la care să ne aşezăm. Şi am urmărit până după miezul-nopţii forfota oraşului care părea că nu se mai culcă. Boemă mai este viaţa asta de noapte…

Înainte de a ne retrage ne-am mai învârtit încă o dată pe străduţele vechi. Ne-am oprit să ne luăm o îngheţată. Nu cred că am mai mâncat desert la o oră aşa târzie. Apoi încet, încet, pe un bulevard, pe lângă parcuri cu trandafiri înfloriţi ce ne încântau cu mirosul lor, am ajuns la apartamentul închiriat de la D-l Vidican, despre care am povestit în Cazare în Timişoara, unde ne-am retras în linişte. A fost o noapte de răsfăţ. Dar parcă întreaga atmosferă relaxată a oraşului te face să uiţi de toate şi să trăieşti clipa.

A doua zi am mers pe jos spre gară, înapoi pe lângă parcuri, prin centru, peste Bega şi sus în tren. A fost o vizită prea scurtă. Toate lucrurile bune durează puţin, iar acum că am văzut cât de frumos este oraşul acesta, regret că nu am putut sta mai mult.

Pe voi ce v-a impresionat în Timişoara? V-aţi întoarce aici? Eu ştiu sigur că da!

Urmărindu-și una dintre pasiuni, Octavia a hotarât să studieze literatura. O altă pasiune, precum și mare iubire, este muntele. De aceea Octavia vrea să ajungă în cele mai îndepărtate si ascunse colțuri ale naturii. Pentru ea, fiecare călătorie făcută este o aventură plină de emoții și impresii puternice ce trebuie împărtășite cu oricine dorește să asculte.