Un an din viaţă

Un an din viaţă

Când duminica te întâmpină cu lacrimile reci ale unei ploi insistente un film ar fi cea mai bună cale de a te reconforta înainte de a începe o nouă săptămână; întreb la cinematograful meu preferat (Studio) despre ce film rulează şi cam cărui gen îi aparţine, mi se răspunde că ar fi o comedie englezească bună, afişul întăreşte şi el prin câteva citate că ar fi vorba despre ceva deosebit aşa că intru cu încredere la matineu sperând să uit de urâtul zilei în desfăşurare.

Începutul anunţă tema filmului, deloc veselă dar atât de vie în viaţa tuturor şi atât de puţin tratată de marele ecran – bătrâneţea cu problemele ei începând cu insomniile, refuzul de se vedea pe sine şi uneori pe ceilalţi aşa cum sunt de fapt, bolile, un stil de viaţă haotic în cazul persoanelor singure din ce în ce mai izolate, copiii ce se rup de familie şi nu sunt în stare să vină la timp măcar la decesul unuia dintre părinţi.

În contrast cu toate acestea un cuplu trăieşte în armonie şi îmbătrâneşte frumos cultivând un petec de grădină, găsind o vorbă bună, o invitaţie la cina sau la golf, organizând o înmormântare chiar, pentru a-şi ajuta prietenii, un frate, o colegă; ei se bucură de prezenţa fiului şi a prietenei sale, de frumuseţea naturii chiar când plouă, de lectură în pat, seara, cu un pahar de vin în mână, de amintirile frumoase ce nu au murit.

Sunt două registre ale unei vârste care poate fi bună sau rea, o călătorie de care nimeni nu poate fugi.

Atmosfera este uneori apăsătoare însă cele câteva personaje în interdependenţă se mişca bine, camera întârzie uneori pe un chip, o scenă, o imagine şi puterea ei de a te implica, a te impresiona şi a sugera nu a spune prin cuvinte, specifică artelor vizuale, este admirabilă.

Filmul este bine făcut, subiectul său (necomercial) merită luat în considerare. Nu este o comedie decât în măsură desprinderii ei, ca tablou, din Comedia Umană balzaciană, adică o privire destul de pătrunzătoare asupra unui an din viaţa oricui, cu anotimpurile, neliniştile, disperările, mulţumirile şi nemulţumirile în care ne putem sau ne vom putea cândva regăsi.

Nu am regretat cele două ore petrecute la cinematograf.

 

Gustin Gheorgina (numită de toţi cei dragi Ghiocel) a fost profesoară de limba franceză, a pictat şi a călătorit mult în Europa. Pasionată de lectură şi de călătorii, caută în incursiunile sale prin lumea mare bucuriile pe cate ţi le oferă arta, arhitectura sau frumuseţile naturii.