Dragoste cu năbădăi. Pentru cai…

Dragoste cu năbădăi. Pentru cai…

Impresii din tabăra de echitaţie Piatra Şoimului / Sólyomkő lovastábor, partea 1

“Gyere Fanni! Haide Fanni, nu te întoarce, mergem înainte!” Şi trag cu toata puterea mea de frâu iar Fanni, o frumoasă iapă Furioso, întoarce spre mine o faţă sictirită, vădit deranjată de încercarea mea patetică. Parcă o aud: „ce ţi-e şi cu femeile astea la frâu!” Zăbala îi dezvăluie dinţii dar îşi mută repede privirea de la mine către iarba de pe jos, aproape aruncându-mă peste capul ei, pentru că m-am agăţat prea stâns de frâu. În plus muştele par să o enerveze şi mai rău decât călăreţul incapabil. Nereuşind să o pun pe traseu o las să mă ducă la locul de priponit şi mă dau jos la fel de „Furioso” ca şi ea. Furioasă pe mine mai ales, pentru că am înţeles deja că animalul nu are nicio vină şi că orice cal, oricât de iapă ar fi, poate fi transformat în mieluşel de cineva care ştie ce să facă. Problema e că eu nu ştiu şi nici cu autoritatea nu stau prea bine. Am lăsat-o să câştige, am abandonat, deşi până mai ieri eram convinsă că fac progrese.

Noroiul îmi clefăie batjocoritor sub picioare dar cu asta deja m-am obişnuit. Ploile au udat prea mult pământul în ultima vreme iar acesta se lasă greu uscat acum. Sar gardul dintre terenul de călărie şi curtea fermei pentru a mă refugia pe un balansoar. Privesc urmele de la un foc de tabără şi încerc să nu mă gândesc la nimic, lăsând o adiere răcoroasă să îmi mai alunge proasta dispoziţie. Visul de a călători cândva, undeva, departe, pe un cal, începe să piardă din contur.

Pauză pentru momente nostalgice din copilărie…

Sunt pe Pietricica, un munte în miniatură din Piatra Neamţ, locul ce în copilărie s-a dovedit bun pentru plajă, joacă, săruturi secrete sau momente palpitante alături de prietenii mei hotărâţi să cucerească surplomba. De data aceasta încerc să învăţ să călăresc. Tata m-a adus la călărie prima dată după care am învăţat singură drumul. Fac cercuri, ţinută în coardă, pe Frumuşel, un pur sânge arab blând, prietenos şi nu foarte înalt, după care îmi place să mai pierd timpul prin grajduri, să mai stau pe lângă cai. Într-o zi, nu mai ştiu din ce motiv, Frumuşel nu poate fi călărit şi sunt urcată pe o iapă. Mă simt de parcă m-aş fi mutat de la etajul 2 la 7. Iapa probabil că nu mă simte nici ea prea bine pe mine şi se hotărăşte să scape de deranjul de pe spate, aruncând de fund în sus. Mă salvez apucând ferm de gâtul ei. După care centrul de călărie se mută în celălalt capăt al oraşului, unde nu mai reuşesc să ajung. Visul se amână.

…şi amintiri ceva mai proaspete

Am descoperit pensiunea şi centrul de echitaţie de la Daneş. Îmi amintesc de visul ce îl aveam prin copilărie, aşa că mă duc acolo de două ori (apropo, dacă nu s-or fi schimbat lucrurile în ultimii ani, locul e foarte ok: cazarea bună, mâncarea excelentă, caii frumoşi…). Nu reuşesc să fac prea multe ore, şederea mea e scurtă dar mă întorc în Bucureşti hotărâtă să găsesc pe aici, pe aproape, un loc în care să continui ceea ce am început. Îmi cumpăr chiar şi cască, ghete, jambiere. Dar vine iarna, apoi criza, apar tot felul de schimbări în viaţa, munca şi situaţia mea financiară, aşa căăăăă…. visul de amână din nou.

3 ani mai târziu

Butonez ca de obicei la calculator când vine maică-mea şi îmi spune: „Petra a câştigat o tabără de echitaţie, undeva în Harghita. Doamna care i-a dat numele ei ar vrea să ştie dacă o duci sau nu, pentru că dacă tu nu vrei mai are în minte şi alt copil.”

Tabără? Echitaţie? Petra? Dar de ce nu şi eu? Şi brusc mi se derulează în minte Pietricica, Frumuşel, Daneş, visele de copil sau de adult. Dau telefon şi întreb care sunt condiţiile, aflu de fermă, de posibilitatea de a dormi în fân, aflu că pot face şi eu lecţii de călărie alături de copii. Nu mai stau pe gânduri, ba îmi încolţeşte şi ideea de a rămâne pe acolo două săptămâni în loc de una. Undeva, în adâncuri, ştiu că mânzul nu sare departe de iapă şi că Petra, ca şi mine, va avea nevoie de mai mult timp pentru a se acomoda.

Revenind de unde am plecat

Am pornit în prima plimbare pe cai, prin pădure, alături de Zoltan şi Petra. Zoli bácsi (sau nenea Zoli) e şeful de trib pe aici şi a ştiut ce a ştiut când m-a pus pe cal pentru a pleca la o scută drumeţie prin pădure, exact după ce spuneam că nu mă mai sui pe cal şi basta. Pe faţă mi s-a pus un zâmbet din acela lat, pe care îl mai depistez încă sub casca de motociclist, când văd drumul întinzându-se în faţă. Nici crengile pe care le mai încasez direct în faţă sau trapul, pe scurtele distanţe plane, nu mă descurajează. Petra turuie încontinuu în spate, semn că şi ea se simte bine la plimbare. E răcoare, miroase a iarbă şi flori, rătăcim pe sub bolte naturale create de copaci, printre brazi şi aluni, pe cărări nebătătorite încă. Iar Fanny căpoasa şi Ducika cea grăsuţă, poneiul preferat al Petrei, merg docile după masculul Magyar, preferatul lui Zoli. Visele încep din nou să capete contur. Cred că ar trebui să învăţ să nechez.

Acasă

Bagajele stau încă nedesfăcute. Casca se odihneşte pe un raft, amân momentul în care o voi pune în dulap. M-am întors cu regret, cu o mare lovitură în piept (la propriu, opera unui mânz), nu am avut curaj să învăţ galopul, dar am rămas cu dragostea de cai, cu dorinţa de a învăţa mai mult şi cu cea mai frumoasă amintire dintre toate experienţele mele călare; aceasta se află pe o păşune cu iarbă înaltă, pe o culme de unde se vede întreg ţinutul. Un loc în care am ajuns din nou cu toţi copiii din tabără, călare, şi în care sunt sigură că va trebui să revin. O parte din visul meu de copil mare s-a împlinit. Cealaltă parte va veni la timpul potrivit şi cine ştie pe ce alte meleaguri din LumeaMare mă va purta.

Va continua!

Acesta este doar începutul, partea cu năbădăi şi cai. Data viitoare vă povestesc ceva mai multe despre tabără şi despre bucuriile unei orăşean scăpat la ţară! Şi vă arăt şi mai multe fotografii!

PS: LumeaMică a învăţat mai repede şi mai bine ca mine, ca toţi copiii…

PS2: în imaginea de sus sunt eu pe Magyar, se vede cu ochiul liber ce încordată sunt 😀

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.