Un orăşean scăpat la ţară

Un orăşean scăpat la ţară

Impresii din tabăra de echitaţie Piatra Şoimului / Sólyomkő lovastábor, partea a 2-a

După ce ți-am împărtăşit situaţia dragostei cu năbădăi pe care o port cailor, după ce ți-am mai spus câte ceva, pe scurt, în primele impresii din tabără, cred că trebuie totuşi să îți dau mai multe detalii şi despre cum am petrecut cele două săptămâni în mijlocul naturii.

Cine sunt oamenii?

Trebuie să menţionez mai întâi că nici eu, nici Petra, nu am avut parte de bunici la ţară. Aşa că tot ce am trăit acolo a rămas în amintirea noastră ca o experienţă unică, pe care ne-am dori să o repetăm de cât mai multe ori. Dar să ne lăsăm pe noi şi să începem cu cei care au avut această iniţiativă: Zoltan şi Melania.

Vă mai amintiţi de cartea Ultimul bărbat american? Dacă nu ştiţi despre ce este vorba puteţi arunca acum un ochi pe recenzia făcută de noi. Din clipa în care am ajuns la Ferma Piatra Şoimului am avut senzaţia că destinul mi-a scos în cale doi dintre ultimii români ce au curajul să lase civilizaţia şi cutiile sufocante în urmă, pentru a se reîntoarce la o viaţă grea, dar frumoasă, în natură. Zoltan este absolvent de artă plastică şi mâinile lui muncite au renunţat, din păcate zic eu, să pună mâna pe creion sau penson de mai bine de 8 ani. Melania a studiat istorie şi vioară, dar tot de atâta timp nu a mai scos instrumentul din cutie. Nu au timp, nu mai pot, şi-au găsit alte bucurii şi pasiuni în viaţă, numai ei ştiu adevărul. Zoltan a avut şi el, ca mine, o agenţie de publicitate, la care a renunţat. Melania este pasionată de creşterea câinilor husky pe care îi îngrijeşte şi de la care are o colecţie impresionantă de cupe şi medalii, pe care nu poţi să nu o observi de cum intri în cabana de lemn. Zoltan îi înhamă la sanie şi îi conduce cu aceeaşi îndemânare cu care îmblânzeşte sau călăreşte caii în lungi drumeţii.

 

Bucuria lor cea mai mare este organizarea taberelor de copii în timpul vacanţei de vară. În fiecare luni, o nouă grupă soseşte cu teamă, neştiind la ce să se aştepte, cu părinţi uşor terifiaţi de condiţiile rudimentare şi cu cizme de cauciuc la bagaj, un accesoriu obligatoriu pentru a depăşi cu bine zilele ploiase sau urmările acestora. În cel mult o zi, copiii uită de toate temerile şi se simt bine. Iar cei care vin şi revin par deja de-ai casei, ajutându-i pe cei noi, atât la curăţenia din grajd, cât şi la călărie.

Acomodarea

Când am sosit noi era o zi umedă, ploioasă, dar care a devenit destul de repede însorită. Aş fi ales din prima podul cu fân, dar LumeaMică a intrat ţinându-se de nas în grajd (lucru de care nu s-a lăsat nici după 10 zile), a urcat apoi pe scara care ducea sus şi a renunţat. Am încercat apoi să ne punem tabăra în casă, dar s-a speriat când a văzut că ceilalţi copii erau destul de mari şi a preferat să ne retragem la cortul personal. Vreo două seri am dârdâit de frig, chiar dacă aveam saltea plus saci buni şi groşi, am tresărit la zgomote necunoscute, la urletul câinilor husky sau la lătratul câinelui ce ar fi alungat ca pe un mare inamic chiar şi pe un şoricel. Nu ştiam asta în prima noapte, când l-am ascultat mârâind şi lătrând timp de mai bine de jumătate de oră în preajma cortului, aş fi jurat că mai e puţin şi văd gheara ursului la lumina lunii. Nu mai aveam mult până să pun mâna pe telefon când am auzit strigătul lui Zoli, trimis de Melania să dea pe „mute” câinele lătrător, pentru a nu face infarct orăşenii din cort!

Dimineaţa mă dezbrăcam până la jumăte în spatele perdelelor de la duşurile în aer liber şi, după ce aruncam apă rece pe mine şi pe ochi şi trăgeam o supradoză de aer curat în piept, simţeam că mi se scurge prin degete frigul de peste noapte şi că mă umplu cu o energie nebănuită.

În unele dimineţi, după cum venea rândul la lopată, mergeam să strâng balega din grajd ferindu-mă de copitele cailor. După ce în prima zi o încasasem de la Ducika, nu prea mai aveam curajul să suflu în fundul altor cai. Am greşit-o totuşi în a doua săptămână, cu un mânz – şi acum port pe piept urma copitei şi un sân galben, la care mă uit cu frică să nu se usuce şi să cadă.

Copiii sunt liberi!

Despre orele de călărie nu vă spun pentru că am mai povestit în articolul anterior. Merită totuşi să vă atrag atenţia asupra unui aspect. Nimeni, nici mic nici mare, nu este ţinut în coardă până învaţă. „Aşa nu se învaţă!”, m-a lămurit hotărât Zoli, în timp ce mie, orăşeanul fricos, îmi venea să dau bir cu fugiţii. Da, caii simt că nu au călăreţi pricepuţi în spate şi se fandosesc sau se transformă în catâri care fac ce vor. Hoini s-a gândit chiar că i-ar prinde bine o tăvăleală în timp ce Petra era încă în şa (vezi mai jos „paşii cum”).

Copiii au mai căzut, s-au mai speriat, dar nimeni nu a fost serios rănit şi, chiar dacă am avut momente în care am considerat că nu asta e cea mai bună metodă, la final a trebuit să accept adevărul: toţi copiii, fără excepţie (eu nu sunt copil, deci nu se pune!) au plecat din tabără fericiţi, ştiind trap şi galop şi reuşind cât de cât să strunească un cal. Şi ameninţându-şi părinţii că vor face scandal dacă nu revin şi la anul. Poate că în alte locuri ar fi nevoie de luni pentru un astfel de ataşament şi pentru o astfel de reuşită, nu de o săptămână.

Ora mesei

După ora de călărie, oala mare de supă, proaspăt pregătită de Melania în fiecare zi, aştepta aburind pe masa din curte. Mânuţele se spălau mai bine sau mai grăbit, copiii luau polonicul şi îşi umpleau castroanele primitoare, iar aprecierile curgeau după masă, atât pentru felul unu, cât şi pentru felul doi. Delicios, sărumâna pentru masă Melania! „E prima tabără în care n-am flămânzit”, nota o fată în caietul cu impresii. Mai târziu, lebeniţa se tăia în felii proaspete şi zemoase pe masă, fiecare halindu-şi felia cu nasul direct în pepene, lăsând sâmburii la găinile care se adunau silitoare să cureţe resturile.

Viaţa în natură

În rest, curtea era mereu animată. Căţelul Hétfő fugărea micii purcei vietnamezi, încercând să îi muşte de fund, căţeluşa Happy ţi se suia cu lăbuţele veşnic murdare în braţe, cu burta în sus, ca un bebeluş. Păunul se aşeza fălos în grămada de fân din căruţă sau, în lipsă de păuniţă, încerca să cucerească, şuierând din coada înfoiată, o găină indiferentă şi lipsită de sensibilitate. Raţele îşi grăbeau în mod caraghios fundul gras şi jos, de fiecare dată când te simţeau în spate, iar câinii husky o simţeau pe Melania de la mare distanţă, când se întorcea de la cumpărături. Caii păşteau şi ei liberi, eliberaţi pe rând din grajd, copiii râdeau, iar natura îşi urma cursul ei firesc, în după-amiezile însorite sau ploiase, în orele lungi dintre masa de prânz şi călăria de seară.

 

Dincolo de călărie

Călăria şi animalele nu au fost singurele bucurii ale taberei. S-au făcut drumeţii cu caii pe munte, plimbări cu căruţa după fân sau la izvor, pentru a aduce o apă bună, uşor acidulată, s-a gătit gulaş la ceaun, s-au strâns vreascuri şi pornit focuri de tabără, s-au pregătit păstrăvi afumaţi la grătar, pescuiţi de copii de la o păstrăvărie bine ascunsă în munţi (şi gătiţi de Alex, sosit şi el în ambele weekenduri).

Fiecare apus avea frumuseţea lui, iar nopţile erau acoperite de un strat gros de stele. Iar somnul în fân s-a dovedit, după o primă noapte în care am auzit cel mai mic foşnet şi fiecare copită de legăna podul, cel mai odihnitor cu putinţă.

Epilog

Cum spuneam şi acum câteva zile pe Facebook, este uimitor cum şi la 38 de ani poţi să te bucuri, ca un copil, de o tabără. Şi cum poţi, la fel ca un copil, să suferi la întoarcerea din aceasta. Ceea ce vă doresc şi vouă şi copiilor voştri, merită să fugiţi măcar pentru o săptămână la ţară şi să vă îmbătaţi cu aer curat şi miros de fân! Singurul risc este copilul care încă mai plânge, după o săptămână, după calul de care s-a ataşat. Cum bine scrie mai jos…

Ne-am ţinut de promisiune şi am revenit, citeşte impresii în Un orăşean scăpat la ţară, iarna

Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas

Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.

Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent studiază artele plastice și fotografia, iar când rămâne timp mai scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.