Prima delegație ever (4)

Prima delegație ever (4)

Luni dimineaţa ne‑am reluat locurile la tanti la pensiune, da’ de data asta cu strategia făcută: atât io, cât şi Laci, am spart un ouţ, nu ne‑o plăcut gustul, am spart alt ouţ, nici ăla nu corespundea. I‑am zis gata, io mănânc cereale cu lapte, el şi‑o luat ceva musli cu iaurt. Ioi, tre’ să guşti neapărat laptele lu’ ăştia, zic io. Laci, şi ăsta fără creţe pe minte, la fel de senin, dar vai, tre’ să guşti să vezi ce iaurt avem, alea‑alea. Aşa că am lăsat baltă cerealele cu lapte, am luat un bol de iaurt cu musli, am mai luat unu’, da’ cu iaurt de fructe, cu alt tip de musli. Ăstalalt, la fel. Cert e că veneau ăia de la NATO, haleau o frunză şi plecau, în timp ce la noi pe masă deja era un maldăr consistent de chestii consumate nici pe sfert. Ce sfert, abia ce băgam lingura în mâncare şi o lăsam deoparte, luam altceva. Baba, evident, fierbea.

Am mai băut un cafei, am mai stat o ţâştirică, apoi ne‑am făcut nişte sandwich‑uri, să avem la fabrică. Atunci o explodat şi baba în sfârşit, s‑o apucat ceva de bolborosit în germană şi o plecat spre bucătărie trântind uşa. Deci planul meu şi a lui Laci de a ne răzbuna pe prostia babei o început să dea roade, făcea aia cu nervii.

La taxi, altă trăsnaie, am dat de unu’, da’ o zis că nu ne ia, că nu ştiu ce, tot zicea el de‑ale lui, noi varză amândoi nemţască. Până la urmă zice nenea ‘moment’, se pare că ăsta e limbajul universal al taxiştilor de pe planetă, o bolborosit ceva în staţie şi ne‑o zis să wait. Într‑adevăr, o venit alt nenea şi ne‑o luat; nici acuma, după 8 ani jumate, nu am înţeles de ce nu ne‑o luat primul taxist. Fiind (el, taxistul) ceva mai tuciuriu decât media pe Germania, bag samă că avea boală pe noi că eram albi, chiar dacă ţigani din România, o fi fost rasist, habar nu am…

No, am ajuns la fabrică, cum îi tot ziceam io, ce să zic, cam cenuşiu, tot cam ca pe la Câmpia Turzii, la combinat, atâta că era mai curăţel şi aveau tot felul de steaguri şmechere în faţa porţii. Am făcut cunoştinţă cu colegii germani, alea‑alea, apoi ei, că hai să vă arătăm ce facem noi p’acilea. Io tot cu ochii după Emil, neamţul care mă angajase pe mine (cu el dădusem interviurile), ne făcuserăm preteni – nici el nu era neamţ blond (un dulap de 2 metri, model pe brunet, wenge cum îi zice acuma), nici io nu eram român întreg la mine. No, într‑un final dau cu ochii de el într‑un colţ de birou, muta ceva magneţi mici, roşii şi albaştri pe o tablă de‑aia magnetică (da, măh, ăia cu project management‑ul, ştiu); i‑am lăsat pe toţi baltă (ştiu, politicos ca aracu’ de fasole) şi m‑am dus să‑l salut pe om. Ăla, cu o privire uşor disperată că m‑am dus la el, gest pe care mi l‑am explicat seara, da’ no, s‑o bucurat foarte tare că m‑am dus să‑l salut. În rest, am văzut nişte priviri mai asasine, aşa, da’ nu m‑am agitat io foarte tare. Am făcut cunoştinţă şi cu Astrid, îmi zisese de ea Michal, în Slovacia. Bă, cam trecută femeia (pe vremea aia tot ce era sub 25 de ani era cam trecut pentru mine, femeia avea maxim 30 – hai, 31 de ani), da’ arăta incredibil de betoancă. Frumoasă la genul foarte frumoasă, fără spoieli şi alte prostii. Am aflat mai apoi că fusese gagică de‑aia de ţinea umbreluţele la cursele de motociclism – cum o fi ajuns ditai şefa de departament (foarte tehnic, de altfel, pe IT, de altfel), încă îmi scapă.

No, trece ceva vreme, apucă şi Emil al meu să zică bă, m‑or dat afară, la mine e ultima zi p’acilea, n‑apuc să dau reply, cum s‑ar zice, că ne‑am dus la masa de prânz. Fără leprosu’ dracului, doar noi, echipa, cum ar veni. Frumos la cantină – pe  bani, da’ la preţuri româneşti. M‑o frapat că toată ceata avea măcar o berică pe tavă, da’ cei mai mulţi cam două. Cu alcool. Da’ cu ce mere lumea acasă, aveţi autobuz? Aa, nu, zice Gerd (alt coleg), cu maşinile. Apoi adaugă plin de mândrie: la noi, în regiunea Franconiei, berea e considerată aliment. Mi‑o venit să‑i zic că şi noi în căminele studenţeşti aveam o vorbă – o bere egal un grătar cu pită, da’ m‑am abţinut, ăsta era chiar neamţ, un simţ al umorului ca la căprioara împăiată. Am mâncat, fără bere, am mai frecat mentosana pe‑acolo, apoi seara ne‑am întors la pensiunea vieţii. Noroc că o venit după Emiluţ şi m‑o scos să‑mi arate frumuseţile Germaniei, noaptea.

Am frecat noi ranga prin oraş, da’ nu prea mult, că nu e aşa mare oraşul, apoi ne‑am înfundat la o bere, să stăm la o vorbă. Îl întreb bă, da’ de ce te‑or fufu ăştia. Nu contează, zice el, da’ n‑ai făcut bine că ai venit aţă la mine: cine e pretenar cu mine e dujman cu ei. Ce n‑o înţeles Emiluţ e că mă durea la banană de jobul ăla de mai rar. Mă rog, revenim. După ce am servit noi berica, zice Emiluţ, hai că te duc undeva, într‑un loc special. Şi uite aşa am ajuns în ceva sat, dacă bine am înţeles, cel mai vechi şi mai bine conservat sat din zona aia, sau chiar din Germania, nu mai ţin minte. Cert e că aveau un restaurant de lux, unde iar m‑am făcut de cacao. Toţi la ţol festiv, mai puţin unu’ care avea pe el tricou cu Sepultura (era curat, bă, clar?). Habar nu am de unde, da’ am primit una bucată sacou din partea casei, ca să intru şi io în crâşmotecă. Vă jur, am văzut o javră de‑aia mică şi lăţoasă, până şi aia era cu ceva vestă pe ea.

No, vine chelnerul, io ţăran ca de obicei, să‑mi înec năcazu’ şi ciuda că iar îmi fac de căcat poporu’, m‑am aşezat gospodăreşte pe beute, până să ne vină comanda.

Bă, n‑am putut mânca ciorba aia de la felu’ întâi, atâta era de haute couture. Zice Emil nu‑i bai, ia alta. Io, ca găina prin meniu, că era numa’ în limba lor, păi ce să iau, că nu ştiu citi acilea. Până la urmă m‑am rezumat la o supă de fazan: fazan my ass, era un polonic de supă de‑aia la cub, cu ceva şuviţe de morcov aranjat estetic şi cam atât. Râdeam ca prostu’ cu nasu’ în farfurie. La felu’ doi, la fel. Îi zic lu’ ăsta bă, nu te supăra pe mine, voi sunteţi cam duşi, asta nu e mâncare, e prosteală. La care el, cu o faţă tristă pe care o s‑o ţin minte toată viaţa: Călin, de‑aia te‑am adus aici să vezi ce se preţuieşte la nivelul nostru de management. Dacă o să le zici mâine colegilor unde ai fost, or să crape de invidie. Culmea e că o avut dreptate, deşi nici până în ziua de azi nu înţeleg de ce era aşa hot şi trendy să mânci la crâşma aia din sat. Cert e că la desert m‑or nimerit: ananas caramelizat, fierbinte, cu îngheţată de muguri de pin. Genială treaba, recunosc. La fel de cert e că am văzut din greşeală nota de plată şi mi‑o picat faţa, 200 şi ceva de euroi, cu tot cu o glajă de vin consumată integral de mine, plus 2 beri, jumate‑jumate.

Am plecat de acolo, trebuia să trecem iar prin Kitzingen ca să merem la discotecă, în Würzburg. L‑o prins potera pe al meu cu peste 80 prin oraş; bă, să nu mă mai aburească nimeni cu nemţii ăia corecţi, s‑o tocmit ăsta cu robocop exact ca la noi în Românica, până la urmă i‑o dat ceva euroi şi duşi am fost.

În Würzubrg am ajuns noaptea, n‑am prea văzut multe, da’ am văzut o siluetă extrem de familiară mie: o catedrală. Da, aia. Dacă treceţi vreodată prin Cluj şi Turda, o să vedeţi surorile ei – atâta că a lor era curată de lingeai de pe ea, pe când ale noastre… ok, trecem mai departe.

M‑o dus al meu în ceva crâşmă studenţească, plin ochi de muieret. No, îi zic că pe la noi medicinistele şi alea de la biologie (botanistele, după denumirea populară) sunt extrem de populare, că se dau în bărci, ca să zic aşa. Aşa am aflat că la ei îs alea de la litere şi psihologie.

La despărţire (şi de atunci l‑am mai văzut doar o dată) l‑am întrebat: păi şi acuma ce faci, mai ai bani? Mi‑o explicat omu’ că la ei protecţia socială este, aşa că i‑or dat ăia o căruţă de bani să se care din firmă şi că plănuieşte o vacanţă. Ce vacanţă, întreb io. El, senin, mă duc în Brazilia să învăţ samba. Şi aia o făcut pentru următoarele 11 luni. Ultima dată când am aflat de la el ceva se re‑angajase, după un an jumate, ceva mega manager pe la o firmă de cartier, care face anvelope (da, alea continentale), iar de acolo s‑o dus la altă firmă de cartier, care face materiale de construcţii; ceva cu Bau, parcă…

Citeşte şi alte povestiri din Jurnalul călătorului năprasnic de Călin Oprea

Trainer (tehnic) cu ochii larg deschişi spre lucrurile mari şi mici, cu credinţa de nezdruncinat că a dărui este o obligaţie, nu un privilegiu. A, da, pentru cei care se mai miră încă de ce nu îl văd pe Moş Crăciun: vine, da' vine călare pe un covor zburător, nu pe o sanie trasă de reni.