Am trăit la munte trei sferturi din viaţă. Peisaje, frumos şi răcoros; vara era într-o joi iar ploile, ninsorile şi frigul erau pe săturate, aşa că jindul meu după soare, căldură, mare şi plajă era firesc; zece zile pe an mergeam la Marea Neagră, nu întotdeauna “cu bilet”; am stat şi la gazde răpănoase şi la hoteluri acceptabile, m-am prăjit la soare ca o şopârlă, am ignorat mirosul algelor negricioase aduse de valuri şi putrezind pe maluri, colorarea apei de către dejecţiile vapoarelor nu destul de departe de ţărm, au fost şi zile bune cu apă limpede şi seri pe faleze când mirosul aspru şi sărat al mării îl acoperea pe cel al restaurantelor nu prea numeroase. Tinereţea nu bagă în seamă multe neajunsuri însă cel mai greu şi mai greu de suportat era plaja, suprafaţa aceea cu nisip în care puteai găsi mucuri de ţigări, coji de seminţe, cotoare şi sâmburi de fructe, pipi de copii mici plus comerţul ambulant în formă lichidă şi solidă, căci toată lumea rodea, clefăia, gâlgâia, mesteca, îngurgita cu mici pauze, ai fi zis că sunt nişte termite bipede ameninţate cu o foamete; cura heliomarină era doar un apendice pe lângă cura de mestecare. Condimentând cele de mai sus cu mult zgomot, aglomeraţie, nesimţire, obţii un meniu de care te saturi.
Românii care au evadat pe plaiuri străine s-au întors cu veşti uluitoare: apă de cristal sau turcoaz (Grecia, Croaţia), ospitalitate, bucătărie de calitate şi preţuri moderate (Bulgaria), servicii de lux şi abundenţă culinară (Turcia), linişte, nici pomeneală de gogoşi, floricele, porumb fiert, îngheţată, poze cu leuţ sau maimuţă, răcoritoare, ziare, bomboane etc. Asta ca să nu mai vorbim de cum arată Coasta Ligură, Coasta de Azur, Costa del Sol, Costa Brava şi alte coaste la Mediterana sau Atlantic…
Neavând un Moise care să-i conducă spre o destinaţie izbăvitoare românii s-au resemnat să caute câte un loc în care, temporar, să se simtă europeni.
În materie de mare cei mai mulţi aleg cu ajutorul agenţiilor de voiaj Bulgaria, Turcia şi Grecia; ofertele sunt generoase, aşa că după multe şi aprofundate studii vizând afişe care de care mai colorate şi analize de posibile cazări la preţuri moderate am ales într-o vară un hotel din Platamonas, modern şi cu marea albastră drept fundal.
PE DRUMURI, NOAPTEA
Toate păreau O.K. numai pentru călătoria în timpul nopţii ne cam strângea inima, dar nu aveam încotro.
Ne-am îmbarcat la 16 p.m.; autocarul era impecabil până când te aşezai pe scaune, înguste, tărişoare şi destul de apropiate în ideea de a înghesui cât mai mulţi bipezi într-un spaţiu destul de strâmt, dotat cu dispozitiv antiradar căpcăunesc (a se citi “bulgăresc”), muzică şi C.D. player. Cât a fost lumină călătoria pe fond muzical a fost acceptabilă. Infernul (ca majoritatea infernelor cunoscute) s-a declanşat odată cu întunericul când, pentru distracţia pasagerilor, s-au pus filme: unul după altul şi nu orice fel de filme ci “de acţiune”, adică fugăreli, bătăi, crime, un sonor sfredelitor ce făcea să tresară şi roţile de dedesubt, eventual şi copacii de pe marginea drumului. Cuplurile tinere s-au uitat cât s-au uitat iar când s-au plictisit/obosit au adormit precum pruncii în cărucioare; noi, la ani lumină de această vârstă, dormind numai şi numai în pat, sufeream din cauza poziţiei (nu puteai sub nicio formă să stai nici măcar în poala vecinului), strâmtoarea dintre scaune ne obliga la ţinuta cât mai “hopa”, cu picioarele destul de strânse pe lângă purtător. Raze de lumină ca de laser ne perforau ochii (nu am bănuit ce ni se va întâmpla ca să ne luăm pleoapele de tablă, de acasă) auzul grav violentat (nici dopuri de urechi nu aveam). Câţiva temerari au aruncat la coş orice jenă şi s-au întins pe jos, pe culoar adică.
După ce corul de sforăieli a cucerit tot terenul, Michel s-a dus la ghid şi l-a rugat să închidă măgăoaia. Cam târziu. Întunericul se dilua deja în laptele dimineţii.
Cuplul din faţa noastră era bine dotat din punct de vedere al confortului, se vedea că are experienţă: pernuţe speciale pentru gât şi cap, mâncare îndestulată, mirositoare (chiftele cu usturoi şi ceapă bine prăjită), pastramă (afumată, desigur) şi o gură, poate chiar două de ţuiculiţa băută dintr-o sticlă plată de whisky.
Ne luasem nişte tartine subţirele, fructe, nuci şi alune, dar ospăţul din faţa noastră ne-a copleşit cu miresme ce nu au dispărut odată pungile închise, ci şi-au schimbat consistenta – era vară, omul transpira, purceluşul de sub braţ începea să guiţe (cred că vecinii noştri nu foloseau Rexona!) aşa că, am început să stăm cât mai drept, cu spinarea temeinic lipită de spătar şi nasurile cât mai sus cu putinţă, că broaştele ţestoase la soare, spre firicelul de aer condiţionat ce se scurgea din plafonul vehiculului.
Ajunşi în Salonic, am coborât, ne-am dezmorţit şi am vizitat (la cererea noastră) biserica Sfântului Dumitru (Agios Dhimitros) construită la puţin timp după moartea sfântului (secolul al V-lea), chiar pe locul martirajului său şi reconstruită după un incendiu devastator (1917), cea mai mare bazilica din Grecia.
Călător pe cont propriu mi-am dorit dintotdeauna un ghid care să mă ducă unde trebuie şi să-mi povestească despre una, alta, deşi m-ar fi priponit la un program imuabil. Acum ni se promisese o ghidă foarte documentată, dar ar fi fost un răsfăţ prea mare ca să o avem; conducătorul de grup, student încă, nu avea nici cea mai slabă idee despre Grecia; el ne-a informat (şi oprit) conştiincios la vamă, la pişuri, chiar şi în Salonic. Magistrala sa nepricepere a continuat să ne încânte şi în excursiile făcute din Platamonas, (el fiind plătit pentru această activitate dovedit administrativă şi deloc culturală!).
CELĂLALT HOTEL
Am descins după şaisprezece ore în faţa unui hotel nu prea mare înconjurat de verdeaţă. Ne-am târât spre splendidă lui terasă, umbrită în întregime, după ce am răsuflat uşuraţi că am scăpat în stare ambulatorie, am primit o cameră curată cu balconaş din lemn, măsuţă, scaune şi România Cultural la televizor; demi-pensiune însemnând mâncare dimineaţa, seara şi un salt de cangur la prânz, am reevaluat tartinele serbede şi ne-am lipit de paturi.
Tineretul s-a sculat vioi şi cu dragoste de viaţă în acea dimineaţă; săltând ca iepurele şi-a pus costumaţia adecvată şi a fugit la mare (am aflat la cina copioasă, delicioasă, proaspătă). Am urcat repede în camera să vedem marea, ca pe afişul de la agenţie. Dar nu! Vile, verdeaţă, mare lipsă! Poate nu ştiam unde să ne uităm!
I-am întrebat pe proprietari (ştiau destul de bine româneşte!) şi am fost informaţi că mai au un hotel şi ACELA este la malul mării.
Continuarea aici.
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!