Badea (s)Cârţan (3)

Badea (s)Cârţan (3)

„Tipische rumänische!”

Episodul 3

În dimineaţa plecării ne-am trezit cu noaptea-n cap, căci după o sumară vizitare a Salzburg-ului şi a Innsbruck-ului, aveam de gând să înnoptăm pe undeva, prin Italia. Am căscat gura mai mult decât ne permitea orarul zilei, mai ales în capitala Tirolului, aşa că ne-am trezit în criză de timp. Colac peste pupăză, începuse şi o ploaie mocănească care făcea ca şofatul pe şoselele montane ale Alpilor să fie încetinit. În parte, faptul acesta avea şi un aspect pozitiv, întrucât am putut admira, mai pe îndelete, atât peisajul natural cât şi pe cel ruralo-urban. Spun ruralo-urban, căci localităţile înşirate pe marginea şoselei, deşi teoretic erau sate, arătau ca adevărate orăşele. Mai fiecare casă, mai degrabă vilă, îşi sporea cochetăria cu „muşcata din fereastră”. De fapt, erau şi alte flori, dar policromia lor era dominată de „roşul de muşcată”. Hanurile, să le zicem aşa, cam două-trei în fiecare localitate, amplasate strategic în calea drumeţilor, aveau un fel de prispe unde se lăfăiau rotisoare pe care sfârâiau puişori. Era doar august, plin sezon turistic şi, chiar dacă atunci ploua, nu se ştia de unde sare iepurele. Clientul, adică.

Între timp ploaia se înteţise, nori vineţii, ameninţător de apropiaţi de sol, transformaseră înserarea în noapte. În aceste condiţii şofatul devenise o aventură destul de periculoasă. Cu durere în suflet am decis, în urma unui scurt consiliu turistic, să înnoptăm într-un camping. Am tras pe dreapta şi am ales varianta cea mai ieftină, adică să plătim numai locul. Aveam cortul nostru. Idee absolut tâmpită. La numai 10 minute după începerea montării lui, eram toţi patru ciuciulete. Mai bine zis, cinci, căci şi cortul de fabricaţie mioritică nu prea era impermeabil. Ca şi cum beleaua asta nu era deajuns, ne trezirăm pe cap cu două caţe şi un boşorog din acelaşi leat cu ele.

Gesticulau şi meliţau cu o vioiciune pe care o văzusem numai în filmele macaronarilor. Cotcodăceala lor era însă în nemţeşte. Puica o bunghea mulţumitor pe „austriaceşte” şi, într-un minut, aflarăm că arborele sub care ne instalaserăm cortul, ca să fim cât de cât la adăpost de ploaie, făcea parte din lotul pe care-l plătiseră ei şi să facem bine să ne luăm catrafusele. ’geaba explica Puica faptul că amplasarea este temporară şi că în zorii zilei ne vom lua tălpăşiţa. Nu şi nu! Să plecăm de acolo. Mi-a sărit muştaru’ şi i-am băgat în… Probabil că expresia feţei mele a fost atât de elocventă încât nu a mai fost nevoie de vreo traducere pentru a înţelege, fără vreun dubiu, sensul profund al zicerii mele. Fetele plus flăcău’ au dispărut, dar numai pentru câteva minute. Şi-au făcut din nou apariţia, împreună cu gestapovista de la intrarea din camping. „Polizei” era refrenul ţipetelor celor trei graţii. Gluma se îngroşa. Ca să nu avem de furcă şi cu poliţia am început demontarea cortului, deja leoarcă. Ne-am mutat sub un alt copac, aflat la vreo câteva sute de metri distanţă de incident. De abia începusem montarea cortului când vedem un gealat apropiindu-se. Şi el închiriase locul cu pom cu tot. Omul a înţeles că doar în câteva ore vom pleca de acolo şi a acceptat să ne găzduiască. Dar, ochiul soacrei veghea. Ne-am trezit din nou cu gestapovista de la intrare. Noroc că „proprietarul” temporar al terenului nu plecase şi i-a confirmat că ne dăduse acordul să stăm pe lotul lui, peste noapte. Acord care, din punct de vedere practic, era acum egal cu zero. În cort ploua aproape ca afară. Eram atât de muraţi, încât i s-a făcut milă până şi gestapovistei. Ne-a spus că ne poate închiria un cort gata instalat în care, cu siguranţă, apa nu pătrunde, fiind marfă bună, nemţească. Încă 100 de schillingi pe lîngă suma deja plătită şi puteam dormi acolo. Ajunsesm în situaţia în care banii nu mai contau. Într-adevăr cortul închiriat era mai uscat înăuntru chiar decât o oază sahariană. Dimineaţa, la plecare, am trecut pe lângă locul cu scandalul. Maşina parcată acolo avea număr nemţesc de înmatriculare. Fapt care mi-a readus la parametrii pozitivi impresia despre austrieci. Crezusem că ţaţele erau băştinaşe. Peste ani, mi-am mai schimbat încă o dată părerea pe care oribila noapte mi-o clădise despre nemţi. Nu toţi nemţii erau precum cotoroanţele din camping. Bavarezii, printre care am trăit aproape un an, erau cu toţii amabili, săritori, ce mai, nişte bomboane de oameni. Nu degeaba le mersese buhul că ei sunt austriecii Germaniei. Dreptu-i că ei păreau să fie excepţia naţiei, căci nemţii din nord nu se bucurau de o presă bună în ceea ce privea amabilitatea. Nici măcar printre conaţionalii bavarezi.

Va urma!

Citeşte şi episodul 1 sau episodul 2episodul 3, episodul 4episodul 5

De: Valentin Verzeanu

Născut în 1942, la Braila, reporter al Radioteleviziunii Române între anii 1967 – 1985, Valentin Verzeanu a cerut azil politic în RFG în 1985. Din 1986 locuieşte în California, unde a înfiinţat săptămânalul Clipa. Autor al volumului memorialistic Opriţi plăcerea la domnu’aparut in 2009. În 2011 a apărut ediţia a treia revăzută şi adăugită şi volumul de scenarii de film ‘rea-ţi ai dracu’ da comunisti şi Jocul de-a moartea (acesta din urma şi cu versiunea engleză).