Badea (s)Cârţan (4)

Badea (s)Cârţan (4)

„Tipische rumänische!”

Episodul 4

Peste câteva ceasuri am ajuns la frontiera austriaco-italiană. La Brenner Pass sau Passo del Brennero. Trecătoarea era cea mai joasă şi mai accesibilă din Alpii tirolezi. Chiar de la intrarea în Italia am avut un şoc vizual. Atât era de contrastant cu priveliştile pe care tocmai le părăsisem. Atmosfera familiară din filmele neorealiste a apărut imediat după trecerea graniţei. Rufe întinse la uscat între două balcoane, uliţe strâmte şi nu prea curate, comerţ stradal în tarabe improvizate, etc. În două vorbe, „jinta” latină, în toată splendoarea ei. Impresie curând ameliorată de splendorile naturale şi urbanistice ale lacurilor Como şi mai ales Garda. Litoralul liguric al Rivierei italiene îmi stăruie şi acum în minte drept una dintre cele mai spectaculoase zone turistice vizitate de mine. Rapallo fiind, desigur, perla coroanei. Castelul care pare că are fundaţia chiar în mare, centrul său istoric, Lungomare Vittorio Veneto, promenada din cărămidă roşie pe care erau aliniate cohorte de palmieri sunt câteva amintiri de neuitat. Portul semilună Portofino, casele lui pastelate care se caţără pe dealurile înconjurătoare pînă la un pitoresc castel justifică, pe deplin, celebrul cântec „I found my love in Portofino”. San Remo, locul „veşnicei primăveri” cunoscut lumii întregi şi prin Festivalul anual de muzică italiană, este o altă bijuterie a Coastei de Azur italiene. Vila Nobel, grădina Zirio, catedrala San Siro, parcul şi vila Ormond, pinacoteca Rambaldi reprezentau alte repere memorabile ale localităţii. Prin Genova am trecut fluierând, căci epuizasem demult timpul alocat coastei genoveze. Am înnoptat în vârful unui deal de unde se vedeau, ca în palmă, multe din minunăţiile amintite puţin mai înainte. Pe când ne instalam cortul, care se uscase între timp, alături de Dacie a parcat o hardughie de Mercedes din care a descins o familie tinerică. Ambii soţi nu păreau să fi ajuns la vârsta de 30 de ani. Erau însoţiţi de doi copilaşi drăgălaşi străjuiţi de o bonă. Evident, reprezentanţi ai favorizaţilor sorţii. Veniseră să admire priveliştea, lucru pe care obişnuiau să-l facă adesea, după cum ne-au spus după ce am intrat în vorbă. Cu toate că le păream nişte animale ciudate – cum adică să dormi în cort? – buna lor creştere nu ne-a făcut să ne simţim stânjeniţi de precaritatea statutului nostru de turişti sărăntoci, deşi, pe undeva, cel puţin pe mine, începuse să mă zgândăre firava fibră comunistă din dotare. Ietete ce nedreaptă-i lumea… Unii cu tot ce le doreşte pipota, alţii cu cortu’…

Următorul popas: Florenţa. Firenze, pe limba băştinaşilor, are şi supranumele de Atena italiană, datorită capodoperelor Renaşterii aflate la tot pasul. Am admirat splendida panoramă a capitalei toscane de pe platforma pieţii Michelangelo, aburcată pe un deal, de unde palatele, bisericile şi podurile peste molcomul fluviu Arno, se vedeau ca-n palmă. Mai devreme mersesem pe cele mai faimoase dintre ele, unde, sub micile vitrine, hai să le numim aşa, pline cu bijuterii, care de care mai scumpe, zăceau cete de hippies jegoşi. Ciudată împerechere a societăţii de consum cu protestarii ei sui generis. Apoi, după o raită săltată prin muzee, alese fie pe criterii de gratuitate, fie pe acces, tot pe daiboj, pentru ziarişti. Legitimaţiile pe care le luasem la noi au fost de mare ajutor în această privinţă, cam peste tot. Nu peste tot, căci la Vatican nu a ţinut figura. Toropiţi de căldură, am ajuns pe la trei după-amiază, pe ţuguiul dealului, taman în mijlocul pieţei Michelangelo. Căutam un loc unde să înnoptăm. Documentarea din ţară, de la predecesorii noştri în ale hoinărelii internaţionale, la fel de pricopsiţi ca şi noi, ne informase că dealul cu pricina este înconjurat de o pădurice unde se poate instala un cort. Sau mai multe, într-o frăţietate ad hoc a turiştilor în pană de valută. Cu un an în urmă, Pamfil (redactorul șef al Redacţiei Emisiunilor Economice şi pentru sate)  şi Titi Popescu, cunoscutul crainic TV, Dumnezeu să-l ierte, însoţiţi de consoarte, puseseră de o tovărăşie de drumeţie, cam pe acelaşi itinerar. Se descurcaseră mai bine cu dolarii decât noi, aşa că nu ocoliseră campingurile, unde, în fiecare seară, se lăsau ispitiţi de rubiniul zemei de struguri cunoscute sub faimosul nume de Chianti. Se putea achiziţiona chiar de la producători, la preţuri care nu conduceau la un instantaneu faliment. Licoarea îmbuteliată în sticle funambuleşti, din cele cu gâtul ce bătea spre un metru înălţime deasupra unei băşici pântecoase, adăsta mai în fiecare poartă de gospodar cu simţ comercial din puzderia de sate viticole aflate pe cele mai străbătute trasee turistice. Nu aveai decât să opreşti maşina şi, la mica tocmeală, reînnoiai stocul epuizat în seara precedentă. În nu mai ştiu care oraş, unde au stat mai multe zile, cortul lor era amplasat lângă cel al unei familii franceze, parcă, al cărei şef nu se dădea în lături de la un păhărel vorbit. Vorbit, aşa mai pe îndelete, ceea ce presupunea un pâlc mai numeros de butelcuţe. Achiziţionat în cea mai mare parte de gal, posesor de bani „buni”. Pamfil şi Titi, încercând să nu pară chiar năpăstuiţi de tot de soartă, îi spuseseră comilitonului că ei au bani, numai că banii lor, adică lei tinichea, nu sunt bani buni. Omul, simţit, devenise contributorul major al seratelor vinicole şi, cînd se mai cherchelea, închina păhărelul în cinstea banilor lui „buni”.

După această paranteză cam obeză, să revenim în piaţa Michelangelo, unde câţiva localnici cu nas comercial puseseră la cale o mică afacere bănoasă. Vreo 10 poloboace masive, mai mult late decât înalte, găzduiau temporar harbuji supradimensionaţi, înconjuraţi de calupuri de gheaţă. Fiecare era spintecat, la cerere, în opt felii babane mâncate pe loc de numeroşii pofticioşi. Lubeniţele erau un soi bun, aşa că reci fiind, pe arşiţa aia, ce-ţi puteai dori mai mult? Bisurile erau, deci, la ordinea zilei. Până şi noi ăia de împuşcam francul, am lăsat naibii toate socotelile şi ne-am înfruptat pe săturate din zemoasele ispite. A fost primul dezmăţ culinar din seria de două pe care ni le-am permis în peninsulă. Secundul a fost la Napoli, unde ca să nu murim proşti, am cumpărat câte o felie de pizza napolitană, de căciulă. Zgârie brânză fiind am luat-o pe cea mai ieftină, fapt care a avut şi partea lui pozitivă, întrucât n-am mai poftit o altă încercare, lirele legumite la sânge rămânând disponibile pentru alte aventuri comerciale.

Va urma!

Citeşte şi episodul 1, episodul 2 şi episodul 3episodul 5

De: Valentin Verzeanu

Născut în 1942, la Braila, reporter al Radioteleviziunii Române între anii 1967 – 1985, Valentin Verzeanu a cerut azil politic în RFG în 1985. Din 1986 locuieşte în California, unde a înfiinţat săptămânalul Clipa. Autor al volumului memorialistic Opriţi plăcerea la domnu’aparut in 2009. În 2011 a apărut ediţia a treia revăzută şi adăugită şi volumul de scenarii de film ‘rea-ţi ai dracu’ da comunisti şi Jocul de-a moartea (acesta din urma şi cu versiunea engleză).