În care aflăm cum rezolvăm o rezervare buclucaşă, unde să mănânci pe bani puţini, cum să faci poze la business class şi cum să faci faţă unei aterizări mai mult sau mai puţin forţate când laşi copilotul în faţa panoului de bord.
Ca şi restul lumii, nu am multe grozave de zis despre Grecia, da’ no, io din alte motive, mult mai terestre. Prima surpriză o fost la hotel: am ajuns pe la 12 jumate noaptea, parcă, (or frecat ăştia menta cu avionul cam 3 ore în plus, bag sama că le părea rău să plece de pe Otopeni) şi ne zice demoazela de la recepţie ‑vai, păi sunteţi doi. ‑Păi da, doi suntem, aşa am şi anunţat, aici îs confirmările de rezervare (mare minune şi internetu’ ăsta, ne‑am rezervat camere online, am printat confirmări, tot tacâmul). Se uită tanti la confirmări, se uită la noi şi îşi cere senină scuze: ‑io am crezut că de fapt sunteţi una şi aceiaşi persoană. ‑Poftim??? Deci ai două rezervări, camere diferite, etaje diferite (io tot pe la etajul 15‑17 am nimerit, nu ştiu cum sărăcia) şi tu îmi zici că ai crezut că suntem una şi aceeaşi persoană? Da’ pe ce draci te‑ai bazat? Tanti, să se scoată: ‑uite, scrie Călin pe ambele şi am crezut că îi o greşeală şi cineva o făcut rezervare de două ori.
Aşa că prima noapte am dormit cu Cindre în cameră. Dormit vorba vine, că şi el, şi io cam sforăim. Aşa că decât să îl deranjăm pe celălalt, mai bine ne‑am uitat ranga pe pereţi tătă noaptea.
Numa’ două faze vreau a vă povesti. Mă duc seara cu al meu pe la poalele lu’ Acropole, să facem şi noi pe turiştii, am luat la neveste ceva tricoaie cu chestii greceşti pe dânsele, apoi că hai să merem să mâncăm. Bă, tot români fomişti am fost, n‑am avut nici o jenă să dăm zeci de euro pe prostii fără de care trăiam şi noi şi nevestele foarte bine, da’ nu ne‑am îndurat să dăm 15 euro la cină. ‑Bă, da’ cum mama sărăciei să dau io atâţia bani pe o farfuriuţă jumate goală? ‑No, zice Cindre, hai că ştiu io un Subway (evident io nu ştiam ce e ăla). L‑am cam cătat un pic, zona nu părea tocmai una pe unde să te plimbi seara da’ no, obrazul subţire se ţine ori cu cheltuială multă, ori cu mai puţină, da’ atunci tre să cam umbli.
Fix în faţa noastră, un cuplu de americani (el părea cam janghinos pentru un american), plus un ţânc care arăta a orice numa’ a american nu: îmbrăcat într‑un „treling” din piaţă de la chinezi, ceva păpuci în picioare care arătau mai mult a pantofi decât a adidaşi, plus o bască pe cap de‑aia de poartă şoferii de TIR prin filmele americane. Nu îmi aduc aminte cum de am intrat cu ei în vorbă, da’ am aflat că veneau din Bulgaria, că pruncul de era cu ei îl înfiaseră când era mic şi acuma, la 14 ani câţi împlinise, l‑or dus să vadă ţara natală. Ca să vă dau temă de gândire, ăla era de când era el în America şi nu prea ţinea să vorbească engleză. Părinţii, americani ca orice american, s‑or fi dus la „pisicolog” şi ăla le‑o fi zis să‑l ducă în locurile de baştină, poate‑şi mai revine. Aşa bag io de samă că or ajuns ăştia prin Bulgaria.
‑No, şi întreb şi io prost, da’ prin România n‑aţi ajuns? ‑Nu, zic ei, da’ am văzut‑o de pe malu’ Dunării. Dracu’ i‑o pus să zică cum că li s‑o părut lor că îs cam puţine luminiţe pe la noi prin ţară (lucru pe care l‑am auzit de prea multe ori de la de‑ăştia de veneau la noi şi erau uimiţi că avem curent şi maşini). Apăi să‑l vedeţi pe chelner cum o început să‑i porcăiască pe ăştia, ‘ai de pana mea. La fiecare două cuvinte, americanii îs proşti şi inculţi, că ‑băăăă, voi ştiţi că civilizaţia din România e cu nu ştiu câte mii de ani mai veche decât aia din Bulgaria, că e cam la fel de veche cum e aia din Grecia, băăăăăă?
După 3‑4 minute (le pregătea sandwhich‑urile la ăştia) în care efectiv a zbierat la ăştia doi amerikanski, care erau vizibil jenaţi de altfel, încheie apoteotic: ‑sunteţi nişte proşti, bă! Doriţi murături la sandwhich? Mi s‑o părut genial nenea la faza asta, sincer, şi acuma mai râd. După ce o gătat cu ăia, cărora evident nu le‑o mai ars de mâncat pita înăuntru şi or plecat ca din puşcă, ne întreabă nenea pe noi, în română, cum altfel, ‑şi pe dumneavoastră cu ce vă pot servi?
Făcuse pe dracu în patru după ce plecase din România alungat de propria lui ţară şi până la urmă făcuse restaurantu’ ăsta sau sandwhich‑ărie sau ce‑o fi fost. Foarte fain omu’, ne explica el cum o fost inclusiv în America la patronii lu’ Subway ăştia, să îl înveţe ăia cum se face păpica bună şi bişniţu’ să meargă. ‑Bă, sunteţi nişte proşti, bă, lucraţi la alţii în loc să fiţi stăpânii voştri! Faceţi şi voi o franciză de‑asta la Cluj, nu are cum să nu meargă, bă, vă zic io! N-a apărut niciun Subway la Cluj până în zilele noastre.
Ultima fază e pe drumul de întoarcere, când am rugat‑o pe tanti de pe Tarom să ne lase la clasa business, să facem poze, că nu era nimeni acolo ca să deranjăm. ‑Da, cu dragă inimă, zice tanti. Facem o poză, două, trei şi brusc apare un nenea: ‑vorbiţi română sau engleză? ‑Apăi, ce vrei matale. ‑Îmi arătaţi şi mie biletele? ‑Aaaa, dar acestea sunt bilete de economic, sunteţi la business. Deci va trebui să plătiţi diferenţă. Şi calculează nenea foarte aferat că mai trebuia să îi dăm nu ştiu câte sute de euro de căciulă. Io, măgar ca de obicei, mai ales cu de‑ăştia, scot cardul: ‑poftiţi cardu’, da’ vă rog să ne daţi măcar un bon ştampilat, să ni‑l deconteze la fermă. ‑Cine v‑o lăsat aici? ‑Păi, tanti aia. ‑Păi atunci o s‑o pun pe tanti aia să plătească (era colega lui, totuşi, nu era cazul să fie aşa tractor în aer).
Dacă o fost frumos în Grecia? Putea fi, dacă nu trebuia să plătim fiecare câte 2‑3 euro extra pentru că aveam rucsacii cu laptopuri. Putea fi dacă nu erau aşa ţăpari cu orice ocazie.
De la Bucureşti la Cluj o zburat copilotul. Nu ştiu dacă v‑am zis, Cindre e mama şi tata avioanelor, după flapsuri ştie ăla la cât e ceasul, l‑am văzut pe ăsta că zâmbeşte, nu înţelegeam io ce şi cum, da’ pe când să aterizăm, mă uit io pe geam şi văd cum creşte stâlpu’ de la Ambient pe lângă aripă (ăştia din Cluj cam ştiu că nu se aterizează pe deasupra Ambientului, că pista nu e chiar paralelă). O accelerat iară, o luat‑o către Huedin şi o repetat iară manevra de aterizare – deja mă uitam prin avion, numa’ vedete: Pruteanu, fie iertat, al nostru Funar, Covaci ăla de e candidat etern la primărie la noi din partea UDMR, mi‑am zis clar, o adunat Dumnezeu pe toţi păcătoşii Clujului şi acuma ne izbeşte de pistă. Care, izbitură, s‑o produs de am crezut că se face bucăţele. ‑Bă, ce draci o făcut pilotu’? Cindre, mustăcind, ‑păi nu o fost pilotu’. ‑Ha? ‑L‑o lăsat pe copilot, inclusiv la aterizare, tre’ să înveţe şi ăla nu numa’ pe simulator. Când am ajuns în aeroport, Diana, nevasta lui Cindre (a mea era in Australia atunci), graviduţă prin luna a opta cu ceea ce actual se numeşte Superman‑Spiderman‑cemaivreţivoiman‑Cătălin, verde ca iarba crudă primăvara: ‑aşa tare o izbit ăla avionul de pământ că o trimis maşina pompierilor după voi (care, maşină, până atunci eram convins că e numa’ de decor).
Instant mi s‑o făcut dor de Grecia, unde am şi ajuns mai repede decât mă aşteptam.
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
