ZECE ZILE ÎN CROAŢIA, PARTEA III

O oprire în Dubrovnik

Cu soarele în cap, marea în dreapta şi muntele în stânga, am cunoscut faţa de piatră şi pământurile cultivate între şosea şi mare. Din cauza vântului bora care deşertifică totul, micii fermieri din zona Splitului cultivă legume în solare acoperite cu pânză şi în grădini. Vegetaţia este mediteraneană: leandri cu flori albe, roz, roşii, grena, chiparoşi, palmieri, smochini, portocali. Kiwi pus pe spaliere face bolţi ca viţa de vie, proprietăţile sunt delimitate prin pietre suprapuse, netencuite, nişte zidulete grosuţe şi joase, hotare simbolice peste care se poate face un pas. Pini şi brazi s-au căţărat pe munţii ce coboară rânduri, rânduri, în mare. Ploile au scobit sau săpat crăpături adânci în stâncile izolate, aruncate parcă de un uriaş.

Toponimele fără vocale (Strnj)arată că însăşi limba croată are ceva de pietre rostogolite, în deplin acord cu relieful aspru al munţilor. Urmele sinistre ale războiului recent erau, când am trecut noi pe acolo, lăsate în picioare – schelete de case în sate distruse de bombardamente şi părăsite, pe versanţii munţilor. Am întâlnit şi mici plaje cu pietriş în golfuleţe pline de ambarcaţiuni. Serpentine, serpentine. Într-o peşteră era pictat un mare ochi cu iris albastru. Şoseaua este foarte sus faţă de mare. Într-o stâncă săpată o locuinţă! Campinguri, vile aproape de mare, înconjurate de conifere! Ce aer! La punctul vamal (intrare ieşire din Bosnia, cam 13 km.) camioanele ne-au ţinut în loc. Am trecut peste un viaduct de 65 de km şi un pod (Franio Trudmann) înrudit ca aspect cu cel al Normandiei. Pământ roşu, în bulgări mari, canale de apă pentru agricultură. Grupuri de motociclişti.

După cinci ore de mers (în medie cu 30 km/oră) am ajuns la Dubrovnik, oraşul cetate apărat de ziduri de piatră foarte groase. Ca orice cetate care se respectă oraşul vechi are străzi medievale înguste, o fântână cu cinci garguie, statui, lăcaşuri de cult, muzee, porumbei; deja trecuse jumătate de zi aşa că am hoinărit fără scopuri culturale, bucurându-ne de umbră şi atmosferă. De la debarcader am luat un vaporaş până la insula Cavtat. Marea devenea albastru închis, briza era răcoroasă.

Cunoscută din sec IV î.d.H. Cavtat  are construcţii vechi şi noi, în jur apa e clară că în toată Croaţia şi un monument alb, grandios, din calcar, se ridică pe o colină vizibilă de la mare distanţă – mausoleul unei familii, făcut de sculptorul Ivan Mestrovici în cimitirul insulei (cam sus,  căldură mare şi urcat cu gâf). Terasele şi restaurantele expuneau pe gheaţă homari, scoici şi tot felul de vieţuitoare marine comestibile. Ne-am luat pizza cu fructe de mare şi îngheţate italiene, sub marii palmieri.

Ne-am întors cântând la “casa noastră” şi ne-am pregătit cu regret de plecare; cel mai greu ne-am despărţit de apa aceea minunată în care aproape că pluteam şi priveam ce se mai întâmplă pe fundul mării.

Spre Rijeka vântul îşi făcea de cap; rafale puternice aduseseră norii şi acum, sub cerul gri, răvăşea violent apa. Spuma semăna cu zăpadă viscolită, nu erau aşezări omeneşti, muntele arid arunca câte o piatră din când în când (era semnalizat!); în stânga au apărut insulele Kornati. Defrişate pentru Roma, secate şi pieptănate de Bora, deşerturi de piatră în culori stinse, lipsite de viaţă, aveam sentimentul că trec pe lângă un peisaj lunar de o sălbatică şi rece frumuseţe. Şoseaua foarte bună trecea pe viaducte, prin chei, pe lângă coastele muntelui ţinut în frâu de plase dese. Ziduri de piatră protejau văile, întăreau taluzul şoselei, pe serpentine largi maşinile mergeau într-un şir cuminte; am suferit pentru că nu erau refugii, nu se putea opri şi fotografia. În stânga roci de diferite culori, unele alcătuite din straturi, cu peşteri, arcuri de triumf naturale, puţină vegetaţie în locurile unde se scurgea vreodată apă, în dreapte, stâncile golaşe cu nuanţe  de  bej, gri, vânăt şi marea albastru închis cu coame lungi albe! Volumul imens de piatră stătea bine la locul lui, marea la fel. Câte o vilă construită în locuri inaccesibile părea o casă de jucărie. Vântul aducea până la noi roiuri de picături sărate. Adio, ţară de piatră!

Am trecut prin Slovenia, am dormit o noapte aproape de frontiera cu Italia şi ne-am împotmolit la vamă din Triest.

Vama groazei

Era oarece codiţă de autoturisme, se înainta relativ repede; după ce s-au uitat în paşaportele noastre şi ne-au chestionat de unde venim am fost invitaţi să tragem maşina în lateral, pentru a ne controla bagajele. Nu ne-am făcut probleme, ştiam că nu aveam nimic ilegal cu noi. În portbagaj, primul lucru peste valize, ca să nu se spargă, era o cutie cu scoici şi corali cumpăraţi din Trogir, de la tarabe. Ni s-a cerut bonul de magazin, sau factura. La tarabele de suveniruri nu se dă aşa ceva. Ba da! au susţinut vameşii. Ba nu! am spus noi. Pe lângă noi treceau maşini gârlă, la care abia dacă se arunca o privire…

Am scos tot conţinutul msinii pe un fel de masă lungă. Nimeni, în cele câteva ore cât a durat tărăşenia, nu a mai fost oprit, o pradă pe zi era oare deajuns!?

Au dus scoicile şi un flacon de nitroglicerină (pe Michel îl durea câteodată în piept) la analiză. De ce? am întrebat noi miraţi. Ca nu cumva în ele să fie ascunse droguri!

Poate că eram înnegriţi de soare dar pe feţele noastre nu se citea oare că nu suntem mafioţi!? Ne-au înapoiat scoicile şi medicamentul, coralii nu. Ne-au chemat într-o încăpere. Micuţii noştri corali, alb, gri şi vernil-bleu erau pe un birou. Ne-au explicat cu documente în faţă ca aceştia fac parte din “pianti e animali proteggiati”, că ar face parte din marea barieră de corali din Australia jefuită mereu de diverşi bandiţi şi că a-i transporta / poseda fără un act este o infracţiune. Au! Dacă fără sandalele galoşi ne-am descurcat iată că necunoscând legea vamală internaţională, aveam surprize foarte neplăcute.

– Nu am ştiut, nu suntem infractori, i-am luat pentru copiii noştri etc. (În italiană)

– Nu contează!

– Şi ce facem?

– În primul rând vi-i confiscam!

– Nuuu!

– Ba da!

– Lăsaţi-ne măcar să-i fotografiem!

– Bine!

– Şi după acesta?

– Vă facem un dosar cu care veţi merge la giudice (judecător). Nu durează mult!

– Giudice? Padova? Altfel nu se poate?

– Amendă de … euro (mult); ne-au încurajat că nu durează mult!

Noi doream doar să trecem prin Italia spre Austria, dar ideea că am săvârşit o nelegiuire şi că vom fi judecaţi pentru asta era de-a dreptul catastrofală pe lângă timpul pierdut!

Sub această presiune mi-am amintit toată italiana pe care o învăţasem în facultate cu 28 de ani în urmă şi am vorbit, am scris o declaraţie cât de corect am putut. Un vameş mai în vârstă ori s-a uitat mai bine la noi ori ne-a crezut, că ne-a lăsat să plecăm fără giudice şi Padova specificând că totuşi se fac nişte documente, se trimit la Padova cu menţiunea că am greşit involuntar şi că vom primi acasă un înscris; ne-a dat chiar şi cartea lui de vizită pentru a-l contacta dacă avem neplăceri. Coralii însă, nu i-am mai primit. Nu ăsta a fost cel mai rău lucru, ci faptul că ne-am simţit ultimii oameni. Ne-am întrebat, mă întreb şi acum, ce aveau figurile noastre, înafară de bronzul căpătat la mare, de am fost opriţi şi pedepsiţi? Am aflat ulterior ca şi italienii evitau aceast punct vamal.

Abia cu această întâmplare ne-am luat cu-adevărat adio de la Croaţia.

În loc să vedem oraşul Triest, bătut şi el de vântul Bora, cu albul sau Castel Miramare, cafenele istorice, amfiteatrul roman, parcul populat de statui etc. am pierdut vremea şi buna dispoziţie în vama italiană…

Era în 2001…

Foto: Cornelia Florea