Mamei mele, care a crezut mereu că scriu povești frumoase și care poartă și acum în poșetă, una pe care am scris-o pe la vreo 10 ani!

Când eram copil, îmi aburcam îngerul păzitor în cârcă și împreună cu el, mă avântam pe cele mai înalte și mai mlădioase crengi ale copacilor, fără să-mi fie teamă că voi cădea, mâncam amândoi mere acre până ni se strepezeau dinții și cireșe culese direct din cireș, fără nici măcar să ne treacă prin cap, că am fi putut să le spălăm mai întâi, fugăream fluturii colorați și adunam în poală ouăle de la găini, stăteam toată seara la taclale, uitând uneori să ne spălam pe picioare și eram prieteni la cataramă.

Nu știu să vă spun unde a fugit vremea, dacă eu am tăcut mai întâi, dacă el n-a răspuns, dar e mult de când nu mai stau la taifas cu îngerul meu. Îmi amintesc doar că oamenii ar fi spus că sunt mare. Îmi amintesc doar că a trebuit, deși cu ochii mirați, să îi cred. Cu timpul, chiar m-am obișnuit să fiu mare.

Mi-a părut doar rău că atunci când nu mi-ar fi fost rușine s-o fac, nu l-am întrebat și pe el: „Vine o zi în care și îngerii devin adulți? “

Nu îl mai pot vedea cu ochii deschiși, dar știu că-i acolo și îl simt uneori. De aceea am auzit din nou călărindu-mi prin sânge caii miraculoși și-nspumați ai copilăriei mele și sufletul mi s-a deschis ca o zi înnorată spre soare, când am descoperit un loc în care eu cred că și îngerii se dau cu sania.

De la atâta zbenguială pe pârtie, în sus și în jos, ațipise sărmanul în zăpadă, lângă trupul cald al băiatului meu, ratând astfel secunda în care copilul, ridicându-se, o zbughit-o din nou cu sania.

Locul acesta este un sătuc mititel ascuns în Pădurea Neagră, numit Kälberbronn. Un sătuc în care timpul își strunește mai domol telegarii, băgându-și biciul la chimir, iar bătăile ceasului din turnul bisericii albe nu sunt decât muzica divină, în care te trezești dimineața.

Dacă ești în căutarea evenimentelor zgomotoase, a discotecilor aglomerate, a magazinelor pline de lumini și reclame sau a restaurantelor renumite, Kälberbronn este pentru tine destinația greșită. Aici există doar imensitate, tăcere, splendoare în fiecare colțișor, dealuri moi cu zăpezi neatinse, aer cu miros de brad să-ți umpli plămânii pe-o veșnicie, poteci șerpuind prin pădure, cabane pitite prin poieni tainice, mâncăruri ca la nunțile împărătești din povești și oameni calzi și primitori. Este locul care te face să-ți spui „Aici mi-ar plăcea să îmbătrânesc!

Nu care cumva să crezi însă că o să existe vreo secundă în care ai să te plictisești sau ai să te întrebi ce vei face astăzi. Trebuie însă să nu-ți uiți acasă ghetuțele de drumeție, rucsacul, dorința de-a inspecta la pas împrejurimile ca un mic cercetaș și eventual aparatul de fotografiat.

Unelte ca să te orientezi nu-ți trebuiesc, pentru că toate căile sunt foarte bine marcate și pe oriunde ai lua-o, ajungi într-un fel sau altul înapoi în sat.

Sătucul în sine este o experiență, pe care trebuie neaparat să o savurezi. Condiția este să i te dăruiești cu totul și să te lași furat de străduțele lui, să te duci unde te poartă ele, să admiri casele încântătoare din lemn, copacii încărcați de zăpadă, oamenii trebăluind molcom prin curțile largi.
Să-ți acordezi bătăile inimii cu pulsul satului și să te lași fermecat de tihna idilelor casnice ce s-or fi ascunzând la gura căminului, idile, pe care poți doar să le bănuiești în mirosul de fum amestecat cu parfumul de rășină proaspătă al aerului rece.

Și dacă tot ești pe cale să străbați satul și să-l cunoști din toate părțile, poți să ochești de pe acum un delușor mai potrivit pentru săniuș, unde să fii tu primul care își lasă urmele în zăpada neîncepută. Faptul că în acest caz va trebui să-ți faci singur singurel pârtie și că la început va trebuie să te ajuți de mâini și de picioare ca să înaintezi cât de cât, va fi fără îndoială compensat de nemărginita libertate pe care o vei savura chiuind, la prima cursă adevărată.

Satul este înconjurat din toate părțile de pădure. De Pădurea Neagră! Nu știu cine i-o fi spus pădurii Pădure Neagră, dar numai că vreun spiriduș măcinat de invidie, care s-o fi rătăcit în ea mai pe la amurg, pe când căuta ierburi pentru vrăjile lui și i-o fi trebuit ceva timp până să iasă la vreun luminiș.

E adevărat că e adâncă, tăcută și majestoasă, dar nu e neagră. E verde atunci când soarele strălucește deasupra ei, iar iarna, cel mai adesea fără putință de împotrivire, e albă, albă ca barba lui Moș Crăciun.

Poți să umbli prin pădure pe toate cărările, pe toate drumurile, pe orice vreme. Pe oriunde ai lua-o, o să fii fascinat de natură și de nemăsurata ei pricepere în jocul cu ea însăși.

Trebuie să recunosc, că la oamenii de zăpadă am ajutat si noi un pic și am făcut doi, pentru că fără prieteni nu-i niciodată la fel de frumos, natura însă, ne-a dăruit cu generozitate toate materialele de care am avut nevoie.

O să aveți ce face zile întregi la Kälberbronn, în sat, pe dealuri, prin pădure și prin împrejurimi. Excursiile de câțiva kilometri nu or să vi se pară lungi deloc, iar dacă umblând, o să ajungeți în satul vecin și o să dați de băieții ăștia, vă rog să-i salutați din partea mea. Deși arată cam indiferenți, de parcă ar fi de lemn, pot să vă garantez că sunt foarte omenoși și vorbăreți. Au tăcut, emoționați, doar cât le-am făcut o fotografie, dar în rest ne-am întreținut de minune și nu i-am părăsit până ce nu i-am convins să-mi dea niște sfaturi legate de grădinărit, ocupație ce pare să-i pasioneze.

Este adevărat, că nici ei nu m-au lăsat să plec, până nu am promis că am să mă întorc. Și le-am promis din toată inima, pentru că în locul acela minunat, am priceput că, chiar și cu ochi de adult poți încă vedea îngerii dându-se cu sania.

Iar bătaia de aripă ce mi-a atins obrazul, m-a făcut să înțeleg că acesta e rostul!