6 zile pe Rin (5)

Muzeul Mecanismelor Muzicale Mecanice din Rudesheim

Un vis fară sfârşit

Evoluţia reproducerii muzicii de la glasul omenesc şi sunetele scoase de obiectele din jur, atinse sau lovite, până la instrumente, apoi jucăriile muzicale, radioul, televiziunea, casetele audio, CD-urile şi DVD-urile actuale, a cunoscut diferite stadii. La Rudesheim, în capătul stăzii Droselgasse, zona pietonală, este Bromserhof, un castel micuţ cu colombaje roşu închis. El găzduieşte un muzeu ce ne trimite la muzica secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea. Muzeul este deschis din martie până în decembrie, iar biletul costă 10-18, 6 euro/pers.

Acest muzeu demonstrează ceea ce Paulo Coelho avea să scrie mai târziu, în „Alchimistul”: „Când îţi doreşti ceva cu adevărat, vrei, pentru că această dorinţă s-a născut în sufletul Universului ”. „Şi când tu vrei ceva cu adevărat tot universul conspiră la realizarea dorinţelor tale”.

Pe la 1960, un tânăr german, Siegfried Wendel, nici muzician, nici meşteşugar, inspirat de vizitarea unei expoziţii de lângă Los Angeles, şi-a descoperit o pasiune şi a început să achiziţioneze din târgurile de vechituri mecanisme create între 1780-1930, acţionate manual, care produceau muzică în vremea când nu exista electricitate. Majoritatea nu funcţionau, unele erau demontate, altele în stare proastă.

Siegfried a cercetat Universul, a descoperit meşteri bătrâni, cu aceştia a recondiţionat maşinăriile şi, astfel, s-a născut în nouă ani o colecţie privată care a tot crescut; găzduită mai întâi de Muzeul Oraşului Hochheim, mutată apoi în clădirea fostei Cooperative a Vinului, la Rudesheim. Când şi acest loc a devenit insuficient şi a fost invitat să se mute cu toate exponatele la Rottenburg o.d.Tauber, i s-a închiriat Bromserhof şi a rămas în Rudesheim. Soţia şi fiii îi împărtăşesc pasiunea.

Clădirea în sine este veche şi interesantă, se trece dintr-o cameră în alta, ba pe sub o boltă ca o pivniţă, ba printr-un un mic tunel. Sala Cavalerilor de Bromserhof (sec. al XVI-lea) păstrează o frescă ce înfăţişează povestea biblică a lui Iona (cel care l-a mâniat pe Dumnezeu, a fost înghiţit de un peşte mare şi după trei zile şi trei nopţi, eliberat, pentru a propovădui creştinismul în cetatea Ninivei, înţelegând că, fără credinţă, oamenii trăiesc în haos).

Să ne întoarcem la muzică.

Când nu exista electricitate oamenii cântau în biserici sau ascultau cântăreţi sau orchestre, numai „pe viu”, la sărbători; nu oricine îşi putea aduce un pianist la domiciliu, cu atât mai puţin o orchestră în afara unui eveniment ca nuntă, botez, înmormântare. A apărut dorinţa de a asculta muzică în mai multe ocazii şi odată cu ea, necesitatea de a crea maşinării care să îi înlocuiască pe muzicanţi, idee deloc originală.

În China antică s-au fabricat roboţi umanoizi şi, mai târziu, păsări cântătoare (sec al IX-lea). Nu se ştie dacă meşterii europeni au cunoscut tehnicile mecanice chinezeşti, aşa cum nu se cunoaşte dacă Gutenberg a aflat cumva despre metode de tipărire orientale. Cert este că în secolul al XVIII-lea meşteri germani, italieni sau emigranţi în America de origine germană, englezi, au creat mai multe tipuri de mecanisme muzicale care au avut un succes răsunător; notele au fost redate cu ajutorul unor ace pe cilindri de lemn cu dinţi de metal, suluri de carton, discuri de carton, benzi de hârtie, perforate.

DSCN8621Personalul muzeului era îmbrăcat în haine de epocă. Ghidul, un tânăr subţirel, purta joben şi mănuşi albe, costumaţie de iluzionist şi semăna vag cu Johnny Depp în filmul „Charlie şi Fabrica de Ciocolată”. El ne-a prezentat flaşnete, cutii muzicale, oameni, păsări şi animale în miniatură, un pistol ciudat (la apăsarea pe trăgaci ieşea o păsăruică şi cânta ca o mierlă), cutie muzicală pentru fumători, gramofoane. Dintr-un dulăpior cam cât o pendulă ne-a cântat simfonionul. Într-un dulap în toată firea, locuia orchestrionul Webber Maestro; se auzea o întreagă orchestră: pian, mandolină, vioară, flaut, clarinet, trompetă, violoncel, saxofon, trompetă, xilofon şi baterie. Miraculos! Când orchestrionul a fost prezentat la Expoziţia Muzicală de la Leipzig (1909), a fost numit „a opta minune a lumii”.

Sub bolta răcoroasă erau instalate feţe ale unor orgi de manej (folosite la carusele), cu personaje şi decor orientale.

Unele orgi cu butuc (cilindru de lemn cu dinţi) sunt unice în lume.

Un  alt dulap deosebit, jos pian, sus în vitrină, mai multe viori, Phonoliszt Violina, a impresionat auditoriul. Ghidul a permis publicului să se apropie şi să-l studieze.

Phonoliszt ViolinaÎn 1877, Thomas Alva Edison a inventat fonograful, înregistrarea şi reproducerea vocii umane, ceva extraordinar pentru acele timpuri. Compus dintr-o pâlnie, membrană şi un ac, când se cânta în faţa pâlniei, membrana vibra si un ac înregistra vibraţiile pe suprafaţa unui cilindru de ceară. Funcţionează şi astăzi. În 1887, Emil Berliner a inventat primul disc cu ace din oţel de unică folosinţă. Aşa a apărut gramofonul.  „Johnny Depp” a plimbat acul pe sub nasul privitorilor, în sala gramofoanelor.

Neajunsul era că înregistrarea fiind inegală volumul nu se putea regla decât cu o pernă înfundată în pâlnie. Vizavi de deşteptele gramofoane era pus la mare cinste, pe un postament, un scaun construit în Elveţia în 1890. Gaura de sub şezut sugera că acolo ar fi fost un mecanism muzical, pentru amuzament; orice s-ar fi auzit, când te aşezai, tot era  mai bine decât la Hellbrunn, unde, invitaţii când se aşezau, le ţâşnea apa de sub posterior. Secolul al XVIII-lea a fost timpul mecanismelor buclucaşe, unele acţionate de apă.

Pianul pneumatic (cânta singur, clapele se mişcau de parcă interpretul ar fi fost Omul Invizibil) a fost considerat culmea dezvoltării industriei de instrumente mecanice pentru că pianul nu se putea înregistra nici pe fonograf, nici pe gramofon. El reproducea cu exactitate virtuozitatea unui pianist („înregistrare” pe o bandă de hârtie).

Pasărele mecaniceÎntr-o vitrină erau expuse păsărele mici, viu colorate, unele din metal altele cu pene, automate muzicale, de fapt. Aşadar, povestea chinezească a împăratului căruia i s-a făcut o privighetoare din metal nu este ficţiune. Miniaturile imitau perfect mierlele şi privighetorile. „Johnny Depp” a trecut din nou, cu grijă, pe sub nasul privitorilor, cu o pasăre cântătoare în mână, de vreo doi centimetri numai, cu penişoare colorate, cântând fantastic de… păsăreşte.

Am aflat că în atelierul muzeului se fabrică, după tehnici vechi, minuscule păsări cântătoare unice in lume. Culmea „mega jucăriei” este, la final, o orchestră de oameni (păpuşi măricele) îmbrăcaţi de epocă şi cu instrumente, într-o mare vitrină.

Muzeul conţine, de asemenea, o colecţie de rulouri pe care sunt „înregistraţi”  aproape toţi compozitorii şi pianiştii de la începutul sec al XX-lea. Ca şi la Mainz, la Muzeul Gutenberg, este aici reconstituit atelierul maestrului Giovanni Bacigalupo (italian, a trăit toată viaţa la Berlin)  cel mai celebru creator de flaşnete cu cilindri de lemn. Fiecare dinte de metal reprezenta o notă; pentru 8 melodii se fixau  6000 de dinţişori, muncă titanică! Un singur meşter, de peste 80 de ani, mai confecţionează acest instrument în Germania.

Atelierul lui Giovanni Bacigalupo

Am parcurs cîteva zeci de trepte pe care a urcat muzica de-a lungul timpului.

Am intrat cu un grup de nemţi, toţi cu părul alb. Am remarcat că văzându-ne atât de „fragezi”,  ghidul a dat o mai mare atenţie documentării decât amuzamentului. El nu a pus în funcţiune maimuţica, flaşnetarul, adică jucăriile, ci instalaţiile complicate şi prestigioase. Totuşi, la sfârşitul turului (45 de minute) a invitat un domn să rotească manivela unei flaşnete mărişoare iar acesta a făcut-o cu plăcere, a intrat în rol, punându-şi pălăria de rigoare aflată acolo în acel scop.

După câţi compozitori a dat omenirii Germania, nu cred că e nevoie să mai spun că nemţii iubesc enorm muzica. La începutul vizitei simfonionul a intonat o melodie şi, spontan, tot grupul a cântat în cor, fără greşeală, odată cu maşinăria. Ce credeţi că era? Balada Loreley!

Tot Coelho, tot în Alchimistul, am citit: „Sufletul Lumii se hrăneşte cu fericirea oamenilor”.

În timpul petrecut la acest muzeu am hrănit şi eu Sufletul Lumii cu câteva picături de fericire.

DSCN8630

 

 

Gustin Gheorgina (numită de toţi cei dragi Ghiocel) a fost profesoară de limba franceză, a pictat şi a călătorit mult în Europa. Pasionată de lectură şi de călătorii, caută în incursiunile sale prin lumea mare bucuriile pe cate ţi le oferă arta, arhitectura sau frumuseţile naturii.