Binele şi răul

Chiar din primele povești pe care le auzim în copilărie înțelegem că binele și răul guvernează viața, sub cele mai diferite și, uneori, neașteptate forme. Nici ultima clipă a existenței noastre nu ne stopează evoluția între bine și rău; multe religii (creștină, islamică, egipteană, greacă, aztecă) consideră că numai trupul dispare, sufletul viețuiește mai departe, în alte lumi. Biblia denumește încarnarea supremă a celor doi poli: raiul sau paradisul, univers perfect unde domneşte pacea, prosperitatea și fericirea, destinat celor care au făcut fapte bune și iadul sau infernul, locul pedepselor groaznice destinat păcătoșilor. Acesta din urmă este înfățișat în sculptură și pictură, ilustrat de mari artiști; sunt cunoscute „Judecata de apoi” a lui Michelangelo (Capela Sixtină), frescele lui Luca Signorelli (secolul al XVI-lea, din domul de la Orvietto), Hyeronimus Bosch cu tripticul „Judecata de apoi”; în aproape fiecare biserică creștină pot fi întâlnite reprezentări ale iadului și raiului. Ultimul apare la Bosch, ca „Grădina plăcerilor”, la Michelangelo, Lucas Cranach cel Bătrân, Rubens, pentru a aminti doar câteva nume mari. În literatura clasică, Dante (Divina Comedie) și Milton (Paradisul Pierdut) s-au menținut în linia biblică. Literatura modernă însă, a transferat în alte sfere noțiunile de „rai” și „iad”. De la Jean Paul Sartre ( în piesa de teatru „Huis Clos” – tradus „Camera”, în limba română) a plecat zicerea „Infernul sunt ceilalți”, prost înțeleasă și folosită în cele mai banale situații; scriitorul a explicat această afirmație în felul următor**: nu raporturile cu ceilalți semeni ar fi infernale. Tot ceea ce știm despre noi se datorează mijloacelor pe care ceilalți ni le oferă ca să ne analizăm, deci ceilalți sunt foarte importanți pentru noi dar, dacă trăim depinzând numai de judecata celorlalți, suntem în infern. ***

Perceptele biblice situează raiul undeva, în cer; iadul ar fi o gaură fără fund, în pământ, unde sufletele sunt torturate în fel și chip. De aici ideea că iadul, ca parte a „lumii de dincolo” ar fi găzduit de spații subterane misterioase, neexplorate. Asta până când din întâmplare sau nu, urmărind un animal ori mânat de curiozitate, omul a pătruns în „lumea cealaltă”; un vânător a mers după o vulpe și a descoperit La grotte d’Argilan (Franța); un călugăr a ignorat legenda că un lung culoar întunecat, pe valea Ronului, ar ascunde zâne și dragoni, a intrat și a descoperit La grotte des Fees (peștera zânelor, Franța). Cineva curajos (un fântânar) a coborât într-un hău ce părea fără fund (Le gouffre de Proumeyssac, Franța) considerat iad, s-a minunat de ce a văzut și a povestit celorlalți. Exemple de acest fel sunt nenumărate. În secolul al XVIII-lea pe lângă curiozitate s-a infiltrat rațiunea, omul s-a străduit să caute cauzele și explicațiile pentru fenomenele din jurul său; s-a născut o știință și mii de peșteri din întreaga lume au fost și continuă să fie explorate, curățate, amenajate, electrificate și devin atracții turistice. Atunci, unde este iadul?

Pe internet există o legendă a epocii moderne: în 1960, un grup de savanți sovietici, conduși de doctorul Azakov, a început în Siberia o explorare a scoarței terestre; după ce s-au forat 14,4 km, microfoanele ar fi înregistrat un vacarm, un cor de vaiete și de strigăte înfiorătoare. Ar fi fost „puțul spre iad”! Alte dovezi în plus față de această înregistrare nu au apărut, așa că singura „locație” a iadului s-a furișat în poveste.

Apa și calcarul

Peșterile, create de ape în soluri carstice, pe toate continentele, s-au desprins din legende și atrag din ce în ce mai mulți vizitatori, căci formațiunile create în milioane de ani rivalizează ca frumusețe cu formele de relief care ne încântă „en plein air”. Apa a lucrat intens pământul. Deasupra, a despicat munții și a creat chei și canioane; infiltrarea ei în soluri calcaroase a dat naștere unor cavități împodobite cu tot felul de formațiuni ce stimulează imaginația privitorului care poate afirma fără a greși că natura este cel mai mare și inegalabil sculptor.

În căutarea acestui fel de artă am trecut să vedem o peșteră din cele opt mii (dintre care douăsprezece se vizitează) ale Sloveniei, Postojna, situată chiar în drumul nostru spre Dolomiți. În apropierea peșterii, am făcut cunoștință cu râul Pivka ce intră în subteran, vizitează peștera, opera ei, de fapt și se întâlneşte apoi cu un alt râu, la Planina. El a fost creatorul etajelor,  tunelelor și „camerelor” vizitate în prezent. Iar peștera s-a întiiiiins sub satul Predjame.

Peștera de la Postojna

Descoperită în 1829 de un băiețaș, Luca Cec, peștera de la Postojna a devenit repede celebră, a fost cartografiată, electificată, s-a amenajat esplanada, s-a construit o linie ferată și un trenuleț îi transportă pe vizitatori prin galerii lăsându-le și plăcerea de a parcurge pe jos un traseu de neuitat. Peștera are legenda ei: se spune că, în timpuri vechi, trăia aici un dragon lacom care îi teroriza pe locuitori. Un păstor isteț a umplut trupul unui vițel (mort) cu var nestins. Dragonul l-a înghițit pe loc, i s-a făcut sete, a băut apa râului Pidvka, varul a început să fiarbă și fiara a pleznit. Din peșteră nu a mai venit nicio amenințare. Asta până când un alt dragon care a ocupat aproape toată Europa, în cel de-al doilea război mondial, a depozitat aici combustibil; în urma unei acțiuni de sabotaj a localnicilor peștera păstrează până în prezent  rocile arse, înnegrite, pe o porțiune.

Ploua strașnic și statornic la Potojna așa că am intrat la adăpost. Întâi la Vivarium, un ciorchine de peșteruțe unde se pot vedea prin sticlă vietățile care locuiesc în caverne, 84 de specii, crabi, creveți, miriapozi, greieri și proteus, vedeta locurilor, o ființă ciudată; roz sau negru, are pielea asemănătoare cu cea umană și semănând cu o șopârlă, ar fi strămoșul dragonilor. Amfibian, el supraviețuiește fără să se hrănească ani la rând și poate trăi până la o sută de ani.  Era destul de întuneric, nu mă pot lăuda că, în afară de proteus, am văzut  mare lucru. După aceea, am închiriat un audioghid și am intrat în peșteră.*

Ne-am îmbarcat bine îmbrăcați în trenulețul electric care pleacă dintr-un tunel placat cu metal și am trecut prin grote interesante. Era destul de frig, temperatura între 8 și 10 grade. Din mai mult de douăzeci și unu de kilometri, șase sunt accesibili publicului. „Stația terminus” este în marea sală a candelabrelor de Murano unde, lângă panouri scrise în mai multe limbi, se adună grupuri conduse de ghidul care vorbește limba respectivă. Nu era nimeni pentru franceză așa că am ascultat audioghidul urmând poteca lată, betonată și canalizată, ce urcă un munte înalt de 40 de metri, trece prin tuneluri, peste poduri, prin galerii, o oră și jumătate de mers. Sunt săli enorme unde au loc evenimente deosebite: congrese, concerte, sărbători populare; de Crăciun tablouri vii, animează nișele din pereții sălilor.

Denumirile cavităților fac trimiteri la mitologie – Tartarul (rudă apropiată cu iadul), Paradisul, sau, la viața socială: Sala congreselor, Sala concertelor, etc.

Stalactitele s-au unit pe alocuri cu stalagmitele, formând coloane maiestuoase. Formele carstice și culorile lor sunt de o mare bogăție. Imaginația oamenilor a descoperit un amvon, cap de leu, papagal, broască țestoasă, chiparos, scaunul Sfântului Petru, baldachin, perdele  și alte forme ce amintesc de universul de deasupra. Aici niște pături cu orificii în partea inferioară învelesc proeminențe bombate, mari cât o căpiță de fân, dincolo o coloană prăbușită este păzită de un pitic, draperii cu franjuri, dantele, se desfășoară grațioase. Datorită curenților de aer, au „crescut” concrețiuni în diagonală. Săli albe, roșii (cărămiziu deschis) conțin forme fantastice. Griuri, ocruri, marouri, se iau la întrecere cu alb și culoarea nisipului. De pe o boltă se lasă în jos, dese, paralele, albe argintii, strălucitoarele „spaghetti”, stalactite micuțe și subțiri, cu un aer sărbătoresc; toate celelalte „plafoane”sunt împodobite cu pui de stalactite ascuțiți și lucioși căci apa lucrează fără încetare. Ansamblul concrețiunilor mici  amintește de arta arabă, abstracă, minuțioasă, iar abundența lor, de barocul european; unele forme de mari proporții par sculpturi moderne, fără titlu, așa cum erau la muzeul Guggenheim din Bilbao. Coloana gotică și „Briliantul ” alb, scânteietor, două formațiuni magnifice,  sunt  admirate îndelung și este permisă fotografierea lor.

Ne-a adoptat un grup de copii cu profesor și ghid în germană căci eram utima serie și nu avea nimeni chef deloc să ne piardă pe acolo. Nici noi. Audioghidul ne-a informat conștiincios, unde sala nu mai era numerotată ne-a informat ghidul copiilor, așa că am parcurs cu bine acest traseu spectaculos. După cum se obișnuiește, pac! deodată s-au stins toate luminile. În loc să ascult șoaptele picăturilor ce cad în lacuri mi-a sărit, ca un iepure de câmp în fața mașinii, amintirea unui întuneric uitat de douăzeci de ani. Am locuit mai mult de două decenii într-un bloc fără ferestre pe casa scărilor, iar când „se lua” lumina, deoarece economisirea cu orice preț o cerea, la orice oră, te trezeai într-o beznă absolută, sufocantă; bâjbâiam cu talpa treptele, mă țineam bine de bara de plastic și nu mă speriam de  guma de mestecat mestecată lăsată de unii binevoitori și  mă gândeam că suntem o nație pașnică din moment ce ajungeam în viață în casă când nu erau interfoane și oricine avea acces în aceste imobile, tot la orice oră…

S-au aprins luminile. Am îngropat iepurele clipelor pe care le-am urât și ne-am continuat drumul. Copiii s-au adunat în jurul unui bazin cu viețuitoare mici. Noi nu am întârzâiat prea mult căci făcusem deja cunoștință cu proteus și prietenii lui.

În grandioasa sală de concerte (40 m înălțime, 3 000 de metri pătrați, încap 10 000 de persoane) era un magazin cu de toate: vederi, pliante, cărți, suveniruri, bijuterii, totul raportat bineînțeles la peșteră. Trenulețul ne-a chemat pentru întoarcere și ne-a lăsat pe malul înalt, betonat, al râului lat și vijelios, aproape de ieșire.

Renumele peșterii de la Postojna a depășit Europa. Ea a fost vizitată de capete încoronate – Franz Iozef, împărăteasa Sisi și fiul lor Rudolf, regi români (Carol I, Mihai), Margareta a Danemarcei, ultima regină a Italiei, prinți asiatici, prinți europeni (Albert de Monaco), președinți, personalități din toate domeniile și turiști o mulțime. A fost cea mai mare și mai „bogată” peșteră văzută de noi. Și nu mi-a fost frică decât un pic mic spre sfârșitul vizitei când, copleșită de urieșenia, cromatica și diversitaea concrețiilor, mă bântuia bănuiala absurdă că acel drum luuung  nu se mai termină.

Afară parcul strălucea verde și bine spălat, ploaia luase o pauză.

Nu departe de peșteră, la o margine a satului Predjame, este un castel  unic prin subsolul și „podul” căruia sunt peșteri, iar restul construcției folosește cu succes stânca și scobiturile ei. Despre el, altă dată, altă poveste!

_________________________________________

* Se vizitează tot anul, între 9 și 18, ultima intrare la 17.00, 18 euro/persoană, vivariumul, 8 euro/pers.

** simplificat și scurtat

*** Personajele piesei au murit și sunt deja în infern, călăul lipsește, („economie de personal”) și pedeapsa constă în faptul că, după ce își mărturisesc păcatele, nu au de ales, trebuie să se suporte și să rămână împreună  judecându-se unii pe alții, până la sfârșitul lumii.

Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas

Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.

Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!