Deja mi se pare că am bătut prea multă monedă pe cât de mult ne-a plouat în călătoria asta, și-apoi, uitându-mă cu jale la ce s-a întâmplat în urma noastră, la inundațiile care au venit pe Dunăre, mi se pare că-i mânii pe zei dacă mai tot zic de ploicica pe care am prins-o prin Germania. Însă, asta fu, povești cu soare încă n-am, așa că să pornim la dum:

1. Ploua.

Mărunt, mocnit, tihnit, încet și sigur, ploua mic și încăpățânat. Noi, în fuga mare, având ceva întâlniri prin Passau, sau ore de ajuns, sau eu mai știu după ce alergam (vorba vine, că doară știți că mergem încet), alergam… domol, către următoarea destinație. Numai că, ocupată cum sunt ca de obicei să înghesui câte 2-3 zile într-una singură, sau să îndes câte experiențe pot pe metru pătrat de asfalt și nu numai, hotărăsc să fac un ocol pe la Kelheim.

Roxana mea, draga de ea, nici nu știu dacă fusese informată, cert e că m-a urmat cuminte, ca de obicei, atentă să nu piardă zărghita din vedere (zărghita fiind eu, însărcinată cu orientarea în teren.)Ca atare, cârmesc o stângă, intru pe un drum ușor strâmtuț, de mă așteptam din clipă în clipă să se termine, întreb un moș, aflu că suntem bine, și în vreo 2 km de la abaterea de la drumul principal proptesc mobra în parcarea mânăstirii Weltenburg din Kelheim. Aflasem eu mai dinainte că acolo ar fi, pitite printre și pe stânci, câteva puncte de interes în traseul nostru, și am decis să purced la explorarea lor.

Prietenii care m-au informat despre ocolul acesta mi-au spus așa: că la mânăstire se găsește un ciolan de porc, german style,  ceva de neîntrecut (nu am încercat, îi credem pe cuvânt), o bere neagră din cele mai bune (testată de noi), făcută chiar acolo la mânăstire, una dintre cele mai vechi berării din lume, după unele surse. Apoi de acolo am putea să luăm o barcă până la Befreiungshalle (Hall of Liberation)   – construită prin secolul 19 ca o aducere aminte a eliberării Germaniei de sub ocupația trupelor lui Napoleon (bătălia de la Leipzig), monument cocoțat sus pe deal, către care duc niște curbe teribil de faine de încercat cu motorul. Bun, aveam programul făcut, acum să vedem cum ne descurcăm.

Parcăm și începem ritualul: scoate mânușile, jilave și neplăcute, pune ceva pe șa să nu se îmbibe (eu am un soi de pernuță cu gel, chipurile să facă șaua mai confortabilă), ia casca într-o mână, tankbag-ul într-alta și, ușor țeapănă, adânc înfiptă în costumul de ploaie, pus peste costumul de moto normal, desuurile și pungile de plastic anti-udătură în cizme și tot restul de harnașamente menite pentru protecție și pentru crearea unei iluzii de confort, scârțâind și troznind așa rigidă, mă prezint la casa de bilete. Undeva într-un colț de creier mă întrebam… mă, casă de bilele la mânăstire?? Apăi, boieri dumneavoastră, suntem în Germania, ăștia îmi iau pe  o intrare la budă cât dau în țară pe-o bere, de ce n-ar fi și bilete la biserică? Întreb. Aflu că nu e pentru biserică, e pentru barcă. Un pic mai normal. Mă consult cu Roxana, calculăm  și zicem hai, să vedem cât  durează, că facem și-o plimbare cu barca dacă avem timp. Mă-ntorc la casă și încep următorul dialog cu doamna, eu în engleză, ea în germană, eu din mâini, ea cu pixul pe hârtie, și dă-i semne și gimnastică, până pricepem:

-eu cât costă, cât durează și când pleacă barca

-ea, că vreau două bilete dus-întors,

-eu, că trebuie să mai merg vreo sută de metri sau așa ceva, până la debarcader,

-multumesc, multumesc și eu

Am luat biletele și-am plecat.

Suta aia de metri are oleacă de rol în povestirea noastră (am zis că ploua?), pentru că pe drum mă prind că nu e comod și cu bagaj, și cu casca în mână, și cu capu-n ploaie, așa că fac brusc din trei două, trag casca pe cap și plec mai departe încântată că nu mă plouă. Roxana nu și nu, că ei nu-i place, că n-o deranjează ploaia, că ea merge cu casca în mână. Aiurea, cred că voia să facă mișto numai de mine cârdurile de pensionari și școlari care se îmbarcau pe aceeași barcă. Așa, pe de-a-ntregul echipată m-am îmbarcat (cu costum de ploaie cu tot), așa m-am și coborât înapoi după plimbare. Pe drum până la debarcader am văzut vreo trei rațe zgribulite de frig, jur că se vedea că până și lor li se pare cam răcoare… A meritat pauza asta cu vârf și îndesat, îndesat ca ceapa de mine în costumele suprapuse…

Am văzut o variantă mai mică și mai adunată a Porților de fier, un canion (Donaudurchbruch) care șerpuiește frumos încadrat de stânci cu nume de eroi de poveste. Am aflat şi acolo că pe Dunăre se numără kilometrii de la vărsare spre izvor, am văzut un crocodil în piatră (sic!),  am văzut numai de jos din vale Befreiungshalle, țac-țac trei poze și fuga înapoi înăuntru în barcă (barca noastră fiind un soi de băruleț călduț cu ceai, cafea și ciocolată caldă, numai bun să scoatem frigul din oase), și am ascultat cuminți explicațiile în engleză pe care s-au milostivit să le pună după cele în germană doar la drumul de întoarcere (la dus, Roxana, obidită, mi-a aruncat: ”ce bine că ne explică ăștia în germană ce vedem, că altfel nu pricepeam nimica”. Nu mai trebuie să spun că niciuna dintre noi nu știe mai mult de zece cuvinte adunate în limba asta…)

Per total a fost un success, nu, n-am stat echipată în barcă, dar m-am scoborât la fel de înfofolită și tot cu casca pe cap. Moment destul de hilar pentru cei care se pregăteau să se îmbarce. Înapoi la mânăstire, hai să o și vizităm, că doar făcusem ture pe lângă casa de bilete. Biserica, stil baroc, este absolut superbă, și după cum urma să aflăm, pictată și aranjată tot de frații Asam, Cosmas Damian Asam și Aegid Quirin Asam despre care știam deja din Ingolstadt. Nu prea mă pricep eu la descris biserici, dar asta chiar a fost frumoasă.

Ah, berea de care ziceam mai sus am luat-o la pachet, ce credeați? În topcase-ul din dotare, printre haine, cina de la pachet din Ingolstadt, și diverse alte minuni care și-au găsit rând pe rând locul tot acolo. Din când în când mai glumeam cu Roxana: ”și pe asta unde o mai bagi?” ”tot în topcase!” era invariabil răspunsul și, surprinzător toate lucrurile respective dispăreau înghițite acolo de parcă de dragul meu se mai expanda un pic să facă loc noilor veniți. (Stai să ajungem la pește, să vezi acolo amuzament!). Dar asta mai încolo, în altă țară.

2. Ploua și în Regensburg

Mărunt, icnit și pe nervii mei întinși. Eu aveam o durere băbesc –reumatică înfiptă într-un mușchi rebel de pe spinare, toate foile descrise mai sus pe mine, grațioasă și suplă tot ca o ceapă, și nevrând deloc și-n ruptul capului să mai târâi toate durerile, tankbagul și casca (de data asta ținută în mână) prin oraș, m-am poticnit la un cap de pod. Cred că în Regensburg  a fost și momentul de glorie în care am reușit s-o pierd pe Roxana într-o intersecție, dar ne-am regăsit mai târziu într-o parcare abruptă (semn că totuși ea se orientează foarte bine, doar că nu-și dă silința dacă are pe cineva în față).

Revenind la pod, este construit în secolul 12 și vreme de câteva secole a și fost singurul pod peste Dunăre între Ulm și Viena, așa că era musai să ne oprim să-l vedem. Să ne oprim – adică eu, și să-l vedem – adică  Roxana, căci ea s-a și plimbat un pic pe pod  și i-a făcut poze. La piciorul podului însă, o surpriză faină. De fapt n-a fost atât surpriză, că știam de ea din cartea d-lui Eames, cât mai mult a fost încântarea de a o fi găsit fără prea multă bătaie de cap: o cârnățărie veche de când podul, unde de pe niște grătare mici dintr-o încăpere scundă și afumată ies niște cârnați subțirei, acompaniați de varză călită și un muștar glorios, vorba reclamei, perfect pentru familia mea. Fără bere pentru noi. Păcat, poate data viitoare încercăm meniul întreg.

Regensburg în rest este imaginea orășelului turistic german: curat, cu turlă, cu surlă, cu magazin de suveniruri și vechituri în care să tot pierzi timpul și banii, pavat, flancat de arcade, civilizat, cu ferestre cu obloane colorate și flori în toate locurile potrivite.  Mi-ar plăcea să mă întorc la el pe o vreme mai prietenoasă să mă pot plimba în voie pe străduțele lui și să-i șoptesc: „mai știi, bătrâne, când ne-am cunoscut noi, pe ploaia aceea mocănească?”.

3. În Walhalla nu mai plouă. Nu știu care zei s-au îndurat, dar aici a stat ploaia. Fac iar o stângă urmând semnul către Walhalla, monument ridicat în cinstea personalităților – artiști, scriitori, politicieni și suverani vorbitori de limbă germană.  Apucăm pe două trei curbe, cât să simțim urcușul, și în vîrf de deal nimerim o mare parcare, cam goală, de unde urma să plecăm mai departe pe jos… Uh, pe jos? La deal? Să urcăm adică? Mă înmoi un pic la gândul ăsta. Până să mă ia pe mine cu leșin ca pe domnișoarele de pension, văd două tanti oprind o mașină roșie lângă noi.

-Bună ziua, e mult de urcat până la monument?

– A, nu chiar.

– Păi cât să fie?

– Aaa, nu știu, vreo 5 minute.

Pfff, cinci minute, hai mă că putem. În ciripit de păsărele și gâfâit de domnișoare, urcăm, mai un icnet, mai un tril, ajungem sus. Locul e… ca să zic așa, monumental. În primul rând e mare peste poate. Noi l-am prins închis, nu știu dacă să regret că nu l-am văzut și pe dinăuntru, însă de pe afară mi-a ajuns ce am văzut. Iar peisajul de sus, Dunărea cea frumos curgătoare, un petec de rapiță ici, colo o mare de verde, câte un șlep leneș, o zare neguroasă, fac să fi meritat efortul.

Facem niște poze, o pun pe Roxana stai așa și pe dincolo, ea nu, că nu-i place la înălțime (și chiar eram sus), ne învîrtim un pic în jurul coloanelor (coloșilor?) și coborâm, că mai avem drum de mers. De data asta mult mai sprintene, numa-n triluri, fără nicio gâfâială.

Jos în parcare, tăntițele din mașina roșie de mai devreme.

-Ei, v-a plăcut?

-Da, da, foarte impresionant. Păcat că nu era deschis.

-Nu e așa mare pierdere. Dar ia spuneți, de unde veniți?

(Momentul acela. Momentul când poți să te lauzi, fără îngâmfare, dar cu bucuria aproape copilărească a planului pus în aplicare, a poveștii de drum pe care ai trăit-o și pe care încă o ai în față, bucuria aproape strigată a lui „Am plecat!”, fericirea lui  „uite că se poate!”-  împărtășită de  două prietene, o mamă și o  „9-to-5”).

Momentul acela. Îl apuc, și-i răspund femeii:

-Venim din România, de la București. Am fost până la izvoarele Dunării, la Donaueschingen  și acum ne scurgem frumușel la vale împreună cu ea, pe tot firul apei, prin toate orașele importante de pe cursul Dunării, până ajungem înapoi acasă, și mai departe, până la Delta Dunării.

-Super, extraordinar, zice ea, și pare-mi-se că înghite în sec.

Eu nu am văzut, însă Roxana mi-a povestit apoi că cea de-a doua tăntiță, cea care nu era ocupată să își păstreze (controleze) o mimică potrivită vorbind cu mine, a căscat mare gura a uimire și-a lăsat-o așa o perioadă. Noi am încălecat fiecare pe-o șa, de data asta uscată, și-am luat drumul unei autostrăzi care ne-a vărsat fără ocolișuri, curbe sau aventuri direct în Passau. 

Acest proiect este susţinut şi inspirat de:

Tripsta.ro, Ungaria.info.ro, Austria.info/ro, The Danube Niederösterreich, Linztousismus.at, Municipalitatea Vienei, Compress România, Ingolstadt Tourismus, Germany.travel, Danube Competence Center, Serbia.travel

Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas

Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.

Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!