Într-o după amiază verde de toamnă – aş fi zis aurie, dar na, nu ruginise de tot, am încărcat trei gagici cu tot cu mine într-o maşină şi-am plecat „pe Argeş în gios, pe un mal frumos”. Ai zice, după viersul acesta, că ne-am dus la Mănăstirea Curtea de Argeş şi n-ai greşi chiar întrutotul, deoarece am trecut şi pe acolo. Însă nu despre asta e vorba aici, o, nu.
Trebuie să te introduc un pic în subiect înainte. De obicei, când plec cu câte cineva, în afară de cazurile când sunt cu Roxana sau cu toată echipa, rămâne între noi cu cine m-am dus, că poate nu vor să se trezească personaje de poveste pe nepusă masă. Dar pe domniţele aceastea trebuie să ţi le prezint, or să fie parte integrantă din poveste, sunt un deliciu cu nervi şi vână: toate trei berbece (cum ziceam, cu tot cu mine), cel puţin una și jumătate oltence, două mai pătrunse de suflul credinţei, una mai gică-contra şi să nu uit, cele mai bune prietene.

Turism Ecumenic

Apropo de credinţă. Când ne-am stabilit noi încotro ne ducem, ideea de turism ecumenic m-a străbătut pe şira spinării ca un curent de la scaunul electric. Mi-am adus brusc aminte cum m-am umplut de nedumerire şi iritare când la intrarea într-un lăcaş de cult foarte popular mi s-a cerut să pun peste pantalonii lungi şi peste geaca legată în jurul mijlocului un şorţ lung ca să fiu decentă. Înţeleg, jur că înţeleg nevoia de respect a unui loc de rugăciune și accept de ce domniţele prea dezbrăcate, golaşe pe la umeri sau cu picioarele la vedere ar trebui să se acopere. Dar nu înţeleg regulile absurde, odată ce eşti deja  înfofolit până în dinţi. Asta e un aspect minor al problemei, pe restul n-are sens să le dezbat aici. Resorturile interioare care îndeamnă o persoană sau alta spre credință le accept, atâta vreme cât nu-mi predică insistent calea și adevărul lor. Eu încă le caut pe-ale mele. Dar atât despre considerațiile pe teme religioase, fiecare își are în inimă adevărul și nici eu nu am dreptul să mi-l susțin mai mult decât atât pe al meu. Însă, ca să fim lămuriți, cam cu filmul acesta în cap plecam la drum. Am zis totuși ”Da” la ideea de-a vizita două mânăstiri într-o zi, în primul rând pentru că perspectiva să petrecem câteva ore „ca fetele” îmi surâdea, apoi pentru că îmi place mult arhitectura Mânăstirii Curtea de Argeş (ne-a arătat Alex poze mai iscusite aici) și pentru că a doua destinaţie propusă, Mânăstirea Corbi, părea cel puţin interesantă.

Am văzut Curtea de Argeş şi am oprit să mâncăm. Nu râde că vorbesc de cele nesfinte ale burţii între două mânăstiri, are importanţă în desfăşurarea evenimentelor ulterioare.

Mânăstirea Corbi este un pic mai sus de Curtea de Argeş, pe drumul către Câmpulung: prin Domneşti faci stânga către Corbi, urmezi semnele. Trece sat după sat, vorba cântecului, atenţie la drum, că e pe ici-colo spart. Na, am versificat. În sătuc hop peste un pod, te întorci un pic pe firul apei la vale, iar cu o hartă sau o vorbă bună imposibil să nu găseşti. Parchezi, adicătelea opreşti maşina pe o margine a drumului neasfaltat, că asta-i cam toată parcarea. Acestea sunt toate indicaţiile preţioase de ajuns la un locuşor din România asta chinuită a noastră, care mi s-a părut mare comoară.

Cum ieși din mașină și ridici capul să privești în sus ți se relevă la apus într-o lumină mierie un perete vertical de stâncă, ciupit din loc în loc de semne rotunjoare care par litere dintr-un alfabet străvechi. Cocârjată sub greutatea peretului, o ușită și-o chilie cât să-ncapă zece suflete, hai poate ceva mai multe, păzită de un domn binevoitor care spune povești dacă-l asculți. Am urcat pieptiș pe o potecă de piatră pe lângă bisericuța de lemn de la intrare, sub care s-a furișat cuminte o pisică.

Până acum sentimentul era bun și cald, de liniște.

Înăuntru însă lucrurile se amestecă. Monumentul e pe cât de impresionant în simplitatea lui, pe cât e de părăginit. Un strat de mușchi verde acoperă ciobituri în pereți care erau foste picturi, pe un alt perete se mai întrezăresc vag, mai mult umbre decât imagini, serafimi, scene religioase și sfinți.

Două altare săpate în stâncă fac biserica rupestră unică în România și se deschid înaintea noastră, mici, umile și tăcute, ca două găuri uitate în suflet.

Nu mă pot abține să nu mă înnegurez oleacă: dacă am fi avut o țară ca afară, se puteau găsi soluții pentru conservarea mânăstirii? Înțeleg că tehnic e foarte dificil, că din stânca de gresie se scurge umezeală înăuntru, dar chiar nimeni nu știe ce să-i facă?

Între timp pictura veche de secole e aproape dispărută, pereții sunt mâncați, probabil  că totul va dispărea definitiv în numai câțiva ani. Iar biserica (instituția adică) n-are bani să încerce nimic pentru conservarea corectă a acestui lăcaș. Vezi ’mneatale de ce mă revolt încă o dată împotriva bisericii ca instituție? Eh, dar să ne întoarcem la partea frumoasa a lucrurilor. De ce ar trebui monumentul ăsta salvat, între altele?

Mânăstirea Corbii de Piatră

Că e unic în România tocmai ce-am zis. Nicolae Iorga atunci când a vizitat-o, pe la anul 1900, a spus că aceasta are pe puțin 1000 de ani. E drept că pe atunci poate că erau primii creștini care se adăposteau într-o simplă grotă, dar biserica e pe acest deal de multă vreme. Tipologic se înrudește cu bisericile rupestre din Cappadocia. Multe povești umblă despre cele două altare, cum că unul ar fi fost catolic, dar asta e fals: ambele sunt ordoxe, în pură tradiție bizantină.

Prima atestare documentară e de pe la 1512, când s-a înființat acolo prima mânăstire de călugărițe de la noi din țară, de către călugărița Magdalina, mătușa lui Neagoe Basarab. Și fiin’că veni vorba de domnul Neagoe Basarab, se zice că acesta venea la mânăstire și stătea la masă sub trapeza mânăstirii, cea dăltuită în piatră, de unde asculta și judeca diverse pricini. Nu zic eu, așa scrie pe foile de hârtie, două la număr, ce servesc drept unică informație în incinta bisericii despre acest lăcaș.

Totodată pictura, sau mai bine zis fosta pictură ce împodobea pereții de stâncă, e cea mai veche din Țara Românească. (De pe la 1280?) Pictura s-a degradat masiv din cauza infiltrațiilor în pereții de gresie. Această gresie, ne-a spus pseudo-ghidul de la intrare că s-ar fi format din depuneri de nisip de la Marea Sarmatică.

Mânăstirea Corbi a fost pe larg descrisă cu istorie și hramuri de către criticul de artă Carmen Laura-Dumitrescu, în ”Biserica rupestră Corbii de Piatră, cel mai vechi ansamblu de pictură cunoscut în Țara Românească”. Mai multe dacă ți se pare interesant poți găsi aici  sau aici.

Vreme-înainte biserica a mai trecut prin momente grele, atunci când pe la 1887, în noaptea de înviere, probabil tot din cauza infiltrațiilor, s-a prăbușit zidul de piatră din față. Norocul sau minunea a făcut ca nimeni să nu fie rănit. Dar ce să vezi, pe vremea aceea se puteau face eforturi pentru reparații: în vara aceluiași an o echipă de muncitori italieni a refăcut peretele, de aceea și arată diferit față de restul bisericii.

La ieșire ședem sub trapeza mânăstirii,  și noi ca Neagoe Basarab odinioară, în liniște și-n zgomote de sat: un porc guiță, un cocoș ici-colo, zgomote de gospodărie tocmită pentru noapte, un clopot. Fum peste vale, firul apei și case mândre și frumoase: asta nu-i o zonă săracă în tineri, ca în atâtea alte părți din țară, ni s-a spus, aici sunt mulți copii și tineri care duc viața satului mai departe.

-Aici suntem într-un ochi, observăm vreuna din noi.
-Ochiul muntelui?

Împrejurul Mânăstirii

Așa o fi. Am terminat cu mica biserică, am ieșit afară să studiem și împrejurimile. Întâi hopa sus pe stânci, ca niște capre negre ușor supraponderale, dar grațioase, care suntem. Mai gâfâit, mai sprinten, printr-un zig-zag marcat cu bârne de lemn, ajungem cocoț în vârful peretelui pe piatră care ascunde sub el mânăstirea. Aici, derută românească: încotro s-o luăm să vedem ce ar mai fi de văzut prin părțile locului? Cică ar fi vorba de o cascadă, un ”uriaș”… Desigur că nu se afla niciun semn să ne zică încotro, doar un mândru steag. Mândru că o fi scăpat din vreo bătălie, că așa arăta… Facem o neinspirată stângă și ne pomenim în mijlocul dealurilor, pe o potecă nu tocmai bătută, printre măceși.

-Am văzut o căprioară!! se entuziasmează una dintre fete. Noi celelalte două n-am avut același noroc. Ne întoarcem, e clar că nu suntem pe unde trebuie.

Speriem fauna aiurea.

În direcția pe unde credem că ar fi cascada e o potecă strâmtă și nu tocmai primitoare. Ne furișăm printre frunze. Una dintre fete primește instrucțiuni pe telefon de la cineva care a mai fost. Vocea din aparat e nedumerită: hai mă, chiar n-ați găsit? Nu, fir-ar, pentru că facem orientare turistică pe un vârfușor de deal nemarcat, pentru că în România să găsești un obiectiv turistic presupune răbdare și perspicacitate și eventual tehnici de citit în frunze și urme de animale, ca la indieni, că doar n-am vrea să fie așa frumos, marcat și semnalizat cum am văzut pe la alții.

Știu, n-am înțeles nimic din frumusețea virgină a plaiurilor mioritice. Să nu mă înțelegi greșit, locul e absolut adorabil și nouă ne-a plăcut foșneala noastră printre copaci, dar dacă te gândești un pic, nu așa ar trebui să fie. Gradina Carpaților nemarcată. Halal.

Revenind, iacătă-ne în buza unei stânci abrupte de unde ne uităm fix perpendicular în curtea unui sătean.

– A, dar noi nu putem să coborâm pe aici, nu? observ eu, ușor leneșă

– Dacă am fi apă, am putea. mno, vezi? D-aia îmi place de prietenele mele, un răspuns mai creativ la așa întrebare tâmpă nici nu puteam primi.

Ocolim frumușel, ne facem poze câte două, a treia se gelozește, ne amuzăm, las’ că ne scoate ea ochii mai încolo, ca-ntre fete. Pe niște trepte tăiate în piatră direct noi ne chinuim să nu alunecăm. Mă uit la noi și-mi amintesc cum râdeam, când eram tânără gazelă subponderală, de ”pantofarii” veniți la munte. Desigur nicio legătură între noi și ei, doar așa un gând răzleț… întrerupt de un nene în vârstă care urca cu aceeași ușurință cu care mă duc eu pe trotuar la supermarket. Schimbăm două vorbe și-l întreb dacă mă lasă să-i fac o poză. Mă lasă. Se uită cam cu neîncredere la așa fete tinere care se codesc pe trei trepte.

Peretele de stâncă de pe care tocmai am coborât s-a lăsat frământat de mâna naturii, și-n afară de grotele folosite drept chilii mai adăpostește tot felul de figurine pe care oamenii satului încearcă să le exploateze pe cât pot, să le arate turiștilor. Desigur că într-altă parte, în aceea în care s-ar găsi și metode de conservare a Mânăstirii Corbi și semne indicatoare, s-ar face probabil un obiectiv turistic din asta, poate s-ar tăia și-un bilet întru întreținerea locului, la noi doar se vâră timid o mână de bani motoliți în buzunarul cui îți povește câte ceva despre ce ar trebui să vezi unde. Tot din lipsă de organizare am dat și noi târcoale la gardul unei faimoase case din sat, zisă casa albastră, unde pare-se însă că nu era nimeni să ne arate și nouă ”uriașul”, ”vulturul” sau ”extraterestrul” (ăsta nu știu dacă e marcat oficial dar l-am găsit noi ițindu-se dintr-un anume unghi).

Cum stăteam și zgârmam pe la gard, trei pupeze de vorbă cu un cățel, ne-a interpelat un sătean care tocma’ ce trecea p-acolo pe bicicletă. Ne-ntreabă ce facem, ce dorim. Păi am vrea și noi să intrăm să vedem, să pozăm, o fi posibil?

Da, zice omu’, dar proprietarul casei e sus la biserică.

Oftăm noi, ziua bună el, mai dăm târcoale, și când să ni se termine, vorba bancului, târcoalele, hop! ne trezim cu omul întors din drum, tot pe bicicletă:
-M-am gândit să vă deschid eu. Dar casa n-am cum să v-o arăt.
Și ne-a lăsat în curte, sătean cumsecade, să intrăm în bătătura omului și să ne minunăm la poveștile țesute în piatră.

Ne spune că înainte casa și curtea au aparținut unei bunici, bunica s-a dus și i-a rămas locul nepotului. O curte de basm, de basm cu zmei nu alta. A, și colac peste pupăză, omul are, gospodărește, și-o cascadă în curte. E drept momentan uscată, că a fost secetă, dar or’șcât.

Încheiere neortodoxă cu muieri dezorganizate:

Cum ne învârtisem noi de trei ori în jurul bisericii și pe la stânci, și pe sus și pe jos, ba și prin fundul curții unei alte case, de data asta fraudulos, că na, ne-am luat și noi după un semn (sunt pricinoasă, uite că există semn! – deși nu prea ne-a ajutat că din nou nu știm dacă am nimerit unde trebuia), iaca deja începea să se întunece.

Prânzul cel prelungit din Curtea de Argeș mâncase și el din timp binicel, că mursecasem acolo de-a porcii afumați și pastrame câteva ore bune, și excursia noastră de-o zi părea că se va prelungi și peste noapte. Vina era a mea pentru că eu, șoferul delegat, nu voiam neam să conduc pe serpentine pe drumul desfundat noaptea. Iaca, îs chioară ca găinile și nu-mi place condusul noaptea. Cumva mă pun de acord cu una dintre mândre, ea zice că n-are nimic împotrivă și găsesc în doi timpi și-o pensiune care să ne primească.

În caz că pare că am scăpat ceva din vedere, da, o scăpasem pe a treia mândră, care a rămas cumva neinformată de alegerea noastră. Și uite așa am cam răpit-o din viața ei, fără să o consultăm în prealabil asupra faptului că s-a votat parțial democratic că noi rămânem peste noapte.

O să las cuvintele ei (ușor parafrazate) să descrie ruptura dintre noi din momentul acela: ”Eu am facut o mini-spumă că am stat în orașu’ de nicăieri.. Am avut un stop-joc mental. Trăiam în absurd, în orașul-nimic. Și astea  (n.a. – adică noi cestelalte două care fusesem de acord între noi să dormim acolo) erau în altă viață, în alt film, încântate de-a dreptul de oraș. Că e liniște. Liniște!!!” (n.a. – eram într-un sat absurd de nicăieri, nu într-un oraș absurd de nicăieri!)

Și dă-i și chițăie reverberant pe stradă în noapte, că dacă tot era liniște, se auzeau lamentările ei până la lupii de pe dealuri cred. În caz că te întrebi ce căutam pe stradă noaptea în sat: bere, evident. Că cină după atâția porci de la prânz nu ne mai trebuia. Și cum la primul magazin n-aveau decât la pet de 2L și noi încercam să păstrăm aparențele de domnițe civilizate de oraș, ne-am dus să ne luăm de la magazinul mai bine aprovizionat bere domnișorească, la cutie. Luat și întors: alte zbierete pe stradă cu ”orașul de nicăieri”. Îți dai seama? Biata fată se gândise că noi ne întoarcem la București în aceeași seară, noi două ne gândisem că ne place aci la liniște, și ea, răpită din serai într-un sat în mijlocul nimicului sbiera ca lupu’: haaaaaaaaauuuu, aici e liniște și voi m-ați răpit.

Ceea ce oricum a fost nimic pe lângă ce ne-a făcut a doua zi dimineață pentru că în satul de nicăieri n-am știut unde se bea o cafea și-am plecat, cale lungă să ne-ajungă, nebăute cafele și nemâncate mic dejun. Morala? Nu știu unde se poate lua mic dejun în Corbi și dacă tot îți răpești prietenii din viața lor, măcar o cafea să le dai de dimineață.

Altminteri, să călătorim cât mai mult prin România nemarcată. Poate-om schimba ceva. Și mai bine să recondiționăm biserici vechi valoroase, decât să facem d-astea noi, cu termopan.

Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas

Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.

Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!