M-am enervat la #enjoyHD

Așa-s eu, iute de mânie și degrabă vărsătoare de cuvinte înfierătoare când m-apucă. O să povestesc pe larg despre ce-am văzut, ce-am făcut și câte-n stele și-n lună, că na, sunt vorbă-lungă. Inclusiv de ce m-am enervat. Hai să vezi:

Oamenii:

Pentru că n-am un reportofon. Asta nu e vina nimănui, însă trebuie să mărturisesc că i-aș fi alergat mintenaș pe ceilalți participanți cu pixul și carnețelul să-mi notez vorbele de duh și bancurile pe care le-am auzit în weekend. Dar cred că aș fi părut un pic de stalker1 dacă făceam așa ceva.

Oamenii pe care i-au adunat la această întâlnire Alex Filip și Toma Nicolau sunt de-aceia cu umor fin, citit, dus pe la școală, la trei vorbe scoteau o glumă, iar eu n-am atâta memorie să le țin minte pe toate… În rest când se discuta serios despre relații agenții-bloguri, despre fotografie, despre relații (de ce nu?), mai tot timpul am simțit că am ceva de învățat și de adunat din vorbele lor. Așa că mulțumim cui ne-a strâns acolo să ne cunoaștem și să ne împrietenim.

Oameni faini
Oameni faini

Ceea ce mă aduce la a doua problemă pe lista de nervi și plângeri:

am lipsit în prima zi, când au fost activități cu tentă, temă și costume medievale, de tras cu arcul, foc de tabără, etc. Din nou, am lipsit din vina mea, pe motiv de zero zile de concediu rămase: dacă tot am umblat brambura prin lume anul ăsta, le-am cam terminat.

Nu tu zile de concediu, nu tu participat cu restul lumii la distracția de vineri. Ceea ce m-a dus în situația de a-i explica lu’ șefu ieri: „Poți să scoți un om din concediu, dar nu poți să scoți concediul din om.”

Conacul Archia

Ăsta chiar e enervant. Pentru că e aproape perfect. Iar aproapele ăsta sâcâie și râcâie. Designul interior, camerele, aranjamentul, confortul, toate sunt pe cai mari, frumoase și cu gust, dar parcă anumite aspecte lăsau loc de mai bine. (Apropo de cai mari, au și cai la conac, eu nu i-am văzut, am găsit doar cai mici).

Ponei simpatic
Ponei simpatic

Să ne-nțelegem: recomand cu toată căldura un popas la Conacul Archia dacă ești prin zonă, însă și gazdelor noastre le recomand, cum au mai zis și alții, o mică aplecare către detalii, ca acest conac să devină un loc ireproșabil. O să dau doar un exemplu, nu mă interesează să dau exemple negative aici pentru că locul e chiar fain: mâncarea a fost bună, corect gătită, însă nu impresiona prin nimic, n-avea aerul de ce-mănânc-aici-nu-mai-găsesc-altundeva. Sau, nu pui într-o cameră unde domnește liniștea și pacea un frigider (mini-bar) care huruie.

Apoi, m-a enervat piscina, albastră, curată, suficient de mare. Stătea acolo, ademenitoare, iar noi (eu) stăteam înfofolită în hanorac, haine groase și bocanci pentru că… evident, era frig.

ce pofta aveam...
ce pofta aveam…

Sarmisegetusa Regia – pentru că nu prea știm ce e acolo, și în plus, vin tot soiul de nemernici s-o distrugă. Iar ceilalți nemernici nu fac eforturile necesare să se mai sape un pic pe ici pe colo, să aflăm și noi mai multe din ceea ce ar fi de aflat. Dar despre Sarmisegetusa am o altă mică poveste care o să vină în curând.

M-am enervat pentru că programul pentru ziua de sâmbătă a avut o sumă de activități interesante (vizite la satele părăsite, la biserica Densuș, la casa dinozaurilor pitici, etc), iar eu spre marea mea frustrare n-am meșterit încă o soluție pentru a mă afla în mai multe locuri în același timp. Pentru că toate erau atrăgătoare. Pe de altă parte, e suficient motiv să mă întorc pe-acolo.

Și acuma, două pe serioaselea (adică acuși chiar m-am oțărât oleacă).

Mânăstirea Prislop

Paranteză: printre glumele despre care pomeneam mai sus, o găsesc și pe-asta:

Motivul pentru care am trântit-o aici… păi e exemplificarea perfectă a vizitei la mânăstire.

Sau, în traducere liberă, de ce să te legi la cap când nu te doare.

Iaca poznă: am plecat către mânăstire pe un drum absolut superb, dar și un pic îngust, mai să-mi pară rău că sunt pe patru roți și nu pe două. La un moment dat, tot cârdul de mașini cu tot alaiul festiv în care ne aflam și noi, se cârmește brusc pe dreapta, prin decor pe unde paște vaca. Eu atentă că nu-s la fel de… subțirică precum mă știu cu mobra, zic să mă parchez și eu. La vreo doi (trei?) kilometri de mânăstirea Prislop. De înaintat nu se mai putea cu mașina, pentru că erau alții care insistau, românește, să poată merge printre un cârd de mașini parcate și-ncă unul care se chinuia să coboare, pe un drum de cam o bandă și jumătate.

Aici era liber, pentru ca nu venea nimeni pe contrasens
Aici era liber, pentru ca nu venea nimeni pe contrasens

Ce-or fi reușit, nu știu, cert e că nouă ne era greu să ne strecurăm și pe jos printre cele trei rânduri de mașini.

Răzbatem, după cei doi sau trei kilometri. Și ce să vezi la intrare în mânăstire? Două parcări imense, goale, la care încrâncenații de mai jos n-au știut, n-au putut, n-au mai avut cum să urce. Pe principiul: avem, dar nu se poate.

O parte din parcare, goala
O parte din parcare, goala

Regulamentul de vizitare apoi ne face altă surpriză: fetele n-au voie cu pantaloni scurți, sau fuste scurte, sau cu umeri dezgoliți sau eu mai știu ce alte manifestări sălbatice de indecență. Glumesc. Numai că mi s-au terminat glumele când am văzut că n-am voie nici în pantaloni lungi. Serios? Pe bune?

Am trecut peste nervul inițial cu mult aplomb: lasă mă, când am fost la temple prin alte culturi, nu mă puneau dânșii să mă învelesc și înfofolesc?

Ba da.
M-am?
M-am.

Atunci, ce atâta gură că pățesc la fel la mine acasă. La mânăstire tot altă cultură e pentru mine. Am intrat. În fascinanta ținută: blugi (lungi, și sigur că nu mulați), cu geaca înnodată în jurul mijlocului și peste, moț-cocoț, răcnet al cuviinței și pudorii – un șorț mov-turbat, de două palme, înnodat și el peste toată adunătura: blugi, geacă și cârpă formând o gâlmă ezoterică.

Dar durerea de cap nu s-a oprit aici: nu e voie să faci poze în curtea mânăstirii. Așa că am poze de acolo fix numai cu parcarea și drumul cel strâmt. Poftim.

Iar motivul pentru care urcasem pe jos, acceptasem șorțul mov, și respectam cam cu dinții strânși interdicția de a fotografia, motivul, zic, acela de a vedea totuși un monument arhitectonic, o părticică de istorie, cu picturi vechi de sfinți uscați, a cam zburat și el… pe apa sfintei vineri: pereții la interior aveau foarte puține picturi originale păstrate, restul de pereți erau gri-șobolan-deschis cu calciu pe ei. Sau ceva zgrunțuros, în orice caz. Nu știu în care dintre restaurările repetate s-a întâmplat așa ceva. Sau de ce. Poate mă lămurește cineva.

Ultima enervare?

Am ajuns la București, în pat la somn pe la unu noaptea. Pisica din dotare a avut un cuvânt aspru de spus: mi-a ars o gheară pe sub ochiul stâng. Da, știu că am ajuns prea târziu, nu trebuia să fii așa drastică, nu e vina mea că plecarăm după prânz de la conac, of!

Despre Sarmisegetusa Regia, castelul Huniazilor și o cină cu evrei și virșli, data viitoare.

1 – iaca un soi de nene mai dubios care de obicei te pândește noaptea la fereastră deși tu nu vrei. (n.a.)

#EnjoyHD a fost un eveniment organizat de Eventur si Enjoy Diversity, în parteneriat cu Consiliul Judetean HunedoaraConacul ArchiaMichelin Romania și Autonom Rent-a-Car

Ina a absolvit psihologia şi după un parcurs profesional în câteva multinaţionale, a ales să-şi asorteze studiile cu munca absolvind astfel şi un master în comunicare. De călătorit e îndrăgostită de când era copil, de aceea a decis să împărtăşească impresii din incursiunile sale.