Copiii care cântă sunt mai aproape de soare

Titlul de mai sus nu îmi aparţine mie, ci lui George Enescu. Iar povestea de mai jos este scrisă din suflet şi cu dedicaţie pentru cei  care îi ajută pe aceşti copii să fie mai aproape de soare, de lumină: dirijorul Voicu Popescu, pianista Magdalena Faur şi regretata pianistă Camelia Chiţibea. Şi nu în ultimul rând, cu dedicaţie pentru soţul meu, Alexandru, care a cântat în corul Sound, sub bagheta aceluiaşi dirijor, şi a ştiut ce va însemna această experienţă pentru copilul nostru.

A trecut deja o oră de când o aştept pe Petra să iasă de la repetiţie. Ea e acolo de mai bine de trei ore şi se pare că tot nu au terminat. Din când în când pornesc motorul, să se încălzească maşina. Alte maşini au sosit şi au parcat pe Temişana. Unii părinţi rămân în maşini, alţii discută între ei, câţiva se mai aşază pe canapelele din holul Sălii Radio, loc în care mi-am improvizat şi eu uneori birou, alteori sală de lectură. Nu plec niciodată fără o carte la mine. O luăm de la cor care cum putem: eu, Alex sau bunicii, de trei ori pe săptămână. În cele din urmă coriştii încep să apară. Cei mici se uită după părinţi, cei mari, deja la liceu, se grupează în câte o maşină sau pleacă pe jos către o staţie de autobuz sau tramvai. Liniştea s-a transformat în zarvă veselă, aşteptarea s-a sfârşit. Petra o îmbrăţişează strâns pe Maria, apoi aleargă plină de energie spre mine. Tot drumul spre casă îmi cântă. Uneori mă amuză să ascult doar partea ei de partitură, bucăţi dintr-un întreg pe care nu-l pot decât intui. O ascult zâmbind în întuneric, uluită că mai poate să cânte după atâtea ore. S-a plâns puţin că o dor picioarele, dar din vocea ei eu ştiu că e entuziastă şi că se simte bine. E energia şi starea de bine pe care ţi-o dă cântatul într-un grup, există studii şi confirmări ştiinţifice că aşa se întâmplă.

După 5 ani de aşteptat în maşină sau pe culoarele Sălii Radio, mă hotărăsc, într-un final, să pătrund în culisele Corului de Copii Radio, participând la repetiţii şi încercând să aflu reţeta energiei acestui cor, secretul tinereţii dirijorului Voicu Popescu şi cum se şlefuiesc armoniile şi vocile acestor copii, pentru a străluci apoi pe scenă.

Sunt 70 de ani de când Dumitru D. Botez şi Ion Vanica alegeau 12 copii de la un cămin aflat în Calea Şerban Vodă, fondând astfel Corul de Copii Radio. Era anul 1945, imediat după încheierea războiului, iar viaţa acelor copii avea să fie altfel. Astăzi, când cei mai mulţi tineri au şansa de a alege foarte multe tipuri de activităţi extraşcolare, atât de creative şi tentante, se dovedeşte că muzica, şi mai ales cea cântată într-un grup coral, este una dintre cele mai bune forme de artă pentru educaţie, sănătate şi o dezvoltare emoţională armonioasă. Dirijorul Voicu Popescu este alături de copii de 27 de ani, începând cu anul 1988, când s-a alăturat Eugeniei Văcărescu Necula. Atât cei menţionaţi, cât şi dirijori din trecut, precum Ion Vanica sau Elena Vicică, au ridicat corul atât de sus, încât acesta fost numit de multe ori drept unul dintre cele mai bune coruri de copii din Europa. Corul de Copii Radio îşi păstrează bucuria de a cânta, dar şi perseverenţa, exigenţa şi abilitatea de a-şi menţine statutul de cor profesionist, aşa cum a fost dintotdeauna. Pe 25 aprilie aniversează 70 de ani de existenţă neîntreruptă, într-un deosebit concert aniversar.

~

Sâmbătă e zi de repetiţie, a treia din săptămână. În weekend reuşesc cei mai mulţi copii să vină la cor. Vârstele lor sunt diferite, de la cei mai mici, din clasele primare, până la cei mai mari, aproape adulţi. Nu tuturor le este uşor, cu cât sunt mai mari, cu atât şcoala îi solicită mai mult.

„Au fost şi momente dificile: acum doi ani, când a trebuit să susţin examenul de bacalaureat. Părinţii îmi spuneau că ar fi bine să rămân acasă, să învăţ, dar aveam nevoie şi de momente de recreere şi am încercat să le împac pe toate, chiar dacă mi-a fost destul de greu. Şi au mai fost momente de maxim efort, concertele grele în care ai nevoie atât de susţinerea dirijorilor, cât şi a părinţilor – nu e uşor să duci un concert de o oră jumătate fără pauză, cu atâtea repetiţii în spate – dar domnul Popescu este alături de noi şi, chiar dacă ne mai critică câteodată, e pentru binele nostru. Au fost întotdeauna partituri pe care le-am iubit şi partituri pe care le-am urât, partituri grele şi partituri uşoare, niciodată n-a fost doar simplu sau doar greu, toate se combină.”, îmi mărturiseşte într-o seară Adina Bărăgan, şefa corului şi membră în acesta de 13 ani.

Petra, fetiţa mea, e în cor de 5 ani. Când a început era foarte mică, nu avea vârsta minimă, dar a fost acceptată în corul mic sau grupa pregătitoare. Acolo e un fel de pepinieră în care se cresc vocile şi se pregătesc caracterele, până când se dovedesc a fi pregătite de efortul, perseverenţa şi seriozitatea necesare pentru a urca pe scenă sau a pleca în turnee, alături de corul de concerte. Mă uit acum la Petra, e în rândul doi şi citeşte ceva dintr-o carte, până începe repetiţia. Ştiu cât de dedicată este corului şi mă bucur pentru şansa pe care o are. Au început vocalizele. În pauzele dintre ele mai apare câte un întârziat care încearcă să treacă neobservat la locul lui, lucru imposibil, pentru că provoacă o întreagă mişcare de scaune şi o foială zgomotoasă. Un grup de fete profită de ocazie pentru a-şi mai povesti una-alta, concentrarea zboară. “Sunt convins că tu te-ai trezit la timp. Cum îţi creşti părinţii, aşa îi ai!” glumeşte dirijorul, ştiind că adevărul e mereu undeva la mijloc. Fetele continuă să pălăvrăgească. “Dacă mai vorbiţi renunţ la serviciile voastre”, se ridică vocea serioasă a acestuia…,  “timp de o oră” vine completarea, menită să destindă atmosfera. Tonul a trecut din ameninţător în ghiduş, iar copiii râd. Nu o dată mi-a povestit Petra glumele şi bancurile pe care le-a auzit la cor, de la domnul Popescu. Vocalizele pot să reînceapă, cu voie bună şi relaxare.

Mă uit fascinată la felul în care Voicu Popescu dirijează, sculptând parcă armonii şi forme muzicale în aerul care vibrează. Sunetul se ridică, strigă după ajutor, se alintă, ţipă ca un pescăruş în zbor sau foşneşte ca un val care se retrage de pe nisip. Joaca cu sunetele durează aproximativ o oră şi nu este deloc o joacă, este încălzirea pentru ceea ce urmează. Partiturile sunt tratate cu seriozitate, încurajările vin la pachet cu mustrările sau reproşurile, într-o manieră echilibrată. Buna dispoziţie nu dispare. Iar în pauzele dintre partituri Voicu Popescu face educaţie, de la ordinea pe care copiii ar trebui să o ţină la ei acasă până la trimiteri către pictură sau obiceiuri ale marilor maeştri. Înţeleg acum magia care transformă oboseala de o zi a copiilor în energie. A reuşi să lucrezi atât de bine cu copiii mi se pare un har, un dar pe care aceste suflete tinere îl primesc, la fiecare repetiţie. Dacă şi la şcoală ar fi pedagogi atât de înzestraţi…

Cum este un cor de copii faţă de un cor de adulţi, pentru că aţi lucrat cu ambele categorii de vârstă? îl întreb într-o seară, pe Voicu Popescu, răpindu-i minute preţioase înainte de repetiţie.

„E o diferenţă de la cer la pământ. Corul de copii îţi oferă mult mai multe posibilităţi de a converti energia de lucru într-o energie pozitivă, în ceva care simţi sigur că are rezonanţă. Ceea ce ai stabilit o dată cu copilul şi, mai puţin elegant spus, îi programezi ca nivel de cunoştinţe, de informaţii, şi probezi pe o anumită zonă de sensibilitate, acolo rămâne. La copil se instalează şi se fixează pe coordonatele pe care le-ai stabilit. La adult lucrurile acestea cer mai multă insistenţă, culmea, pentru că adultul se lasă sedus de încercarea de a ieşi puţin din ceea ce ai stabilit. Ori copilul, mai ales copiii noştri care nu sunt notişti decât în parte, ei se programează pe ceea ce le oferi. Sigur, asta se întâmplă la nivelul de bază. Sunt copii care, acumulând experienţă, devin mult mai flexibili şi pot să îţi ofere şi lucruri noi, elemente de surpriză – de exemplu, dacă vreau eu să obţin un efect, acest lucru se întâmplă cu cei experimentaţi. Cu cei mai noi mai puţin, trebuie să câştige o anumită experienţă, o anumită rutină, ca să ajungă la această flexibilizare. Aceasta privind doar materialul muzical.

Pe de altă parte, este o diferenţă uriaşă la nivel psihopedagogic. Un copil care a învăţat regulile de bază de convieţuire colectivă, este foarte tentat să le respecte, pentru că el se simte implicat în această acceptare a regulilor. E foarte bucuros şi atunci când apare un eşantion nou de copii, să împărtăşească, să ducă mai departe ceea ce a învăţat. Asta am putut-o observa în timp, graţie taberelor noastre de lucru. Acolo se învaţă normele de convieţuire, pentru că, începând cu ordinea de la sala de mese, aranjamentul din cameră, continuând cu sala de lucru care este şi ea amenajată tot de copii, după regulile noastre, şi terminând cu actul muzical propriu zis, există un set de reguli pe care ei trebuie să le respecte. Plăcerea mea cea mai mare este atunci când vedem că efortul de a inocula celor noi veniţi anumite reguli este ajutat de entuziasmul celor mai vechi în a le preda celor noi. Este bucuria de a vedea că lucrurile funcţionează şi că se transmit din generaţie în generaţie, iar plăcerea de a constata că, ajunşi la maturitate, mai vin foşti copii şi spun: „ştiţi, chestiile alea le-am învăţat la cor, le respect şi acum pentru că mi-am dat seama că sunt de maximă utilitate”. Beneficiile nu sunt doar de ordin muzical, ci se duc mai departe, stabilesc o anumită ordine în stilul de viaţă al copilului şi al viitorului adult.” – Voicu Popescu, Dirijorul Corului de Copii Radio

În altă seară încerc să vorbesc şi cu copiii. Au emoţii neaşteptate în faţa reportofonului, chiar dacă încerc să îi conving că vocea lor nu se va auzi nicăieri ca atare şi că nu trebuie să se streseze. Ei, care ies pe scenă în faţa a sute de oameni, se aşază puţin crispaţi alături de mine şi au tendinţa de a căuta cuvinte de lemn în loc de expresii sau impresii fireşti, potrivite vârstei lor. Dar dragostea lor pentru cor răzbate chiar şi dincolo de cuvintele puţine pe care reuşesc să le exprime:

„În cor am învăţat în primul rând să socializez cu ceilalţi, să ştiu cum să mă port într-un colectiv, am ajuns să iubesc orice fac aici în cor, am învăţat să iubesc, în primul rând.” Îmi spune Cristina, o coristă în vârstă de 16 ani.

Cei care au depăşit vârsta la care mai pot fi în cor sunt însă mult mai darnici cu cuvintele şi revin atunci când este nevoie de o mână de ajutor, dorindu-şi parcă să dea timpul înapoi. Pe Monica Păun am văzut-o deseori cântând alături de copii, chiar dacă nu mai e nici elev, nici student, ci un adult responsabil. Iată ce îmi împărtăşeşte:

„Corul de copii radio – toată copilăria mea. O copilărie mai mult decât fericită: o copilărie petrecută în săli de concerte, în avioane, în autocar, în turnee, în repetiţiile de sâmbătă dimineaţa de la ora 10, în seri de marţi şi joi când alergam de la şcoală ca să ajung la ora 18:00 la Radio, o copilărie în mijlocul vrafurilor de partituri care umpleau camera şi toate sertarele, a mapei grele de concert vocal-simfonic, a costumului de concert cărat de dimineaţă de când plecăm la şcoală pentru concertul de seară, copilăria muzicală când plecam de la repetiţie şi pe stradă fredonam încontinuu piesa învăţată, o copilărie plină de emoţii frumoase şi constructive înainte de concert, de lacrimi în mijlocul concertului şi de fericire deplină la sfârşit. O copilărie petrecută în Ateneu, printre Bach şi Mozart, Pergolesi şi Mahler, alături de dirijori renumiţi şi orchestre naţionale şi internaţionale, rezultând disciplină şi armonizare, atenţie şi iubire, devotament şi seriozitate. Corul de Copii Radio a făcut din mine femeia de astăzi, la fel de îndrăgostită de cor şi de cânt, de muzică şi de armonie. Nu ştiu ce ar fi fost viaţa mea fără Corul de copii Radio, fără prieteniile de-o viaţă formate aici, fără oamenii minunaţi pe care i-am întâlnit şi care îmi vor fi alături indiferent de vreme.

15 ani dedicaţi Corului de Copii Radio, 20 de ani de activitate corală neîntreruptă. Mă întorc mereu cu plăcere pe holurile şi studiourile din Radio – a doua mea casă. Mi-e dor de fiecare dată de oamenii care mi-au fost alături şi care ne-au părăsit prea devreme. Le simt prezenţa şi ştiu că sunt alături de corul de copii în continuare, urmărindu-le fiecare pas şi sunet.” – Monica Păun, fostă coristă

~

Cântatul în cor înseamnă mult mai mult decât repetiţii, tabere de lucru, turnee şi concerte. Atunci când cânţi, singur sau în grup, vibraţiile care se produc influenţează starea psihică şi emoţională. A cânta în armonie cu alte voci este una dintre cele mai încântătoare şi liniştitoare experienţe de care un copil poate să aibă parte.

Cercetătorii au descoperit că în timpul cântatului se eliberează endorfine, asociate sentimentului de plăcere, dar şi oxitocine, responsabile pentru creşterea încrederii şi scăderea anxietăţii şi stresului. Un alt studiu, iniţiat în 2002 de Dr Kreutze, de la Departamentul de Muzică al Universităţii din Frankfurt, prin luarea de mostre de salivă înainte şi după cântec, a dovedit că în timp ce cântă, un om secretă mai mulţi anticorpi, aşa că şi imunitatea are de câştigat.

Chorus America’s a făcut o altă cercetare, în 2009, pentru a arăta care este influenţa pe care cântatul în cor o are asupra evoluţiei şcolare. S-a dovedit că acei copii care cântau în cor obţineau note mai bune şi demonstrau că au o memorie mai bună şi un nivel de creativitate ridicat. În general, copiii implicaţi într-o activitate muzicală, reuşesc să fie mai buni la algebră sau lectură şi au un vocabular mai bine dezvoltat. Prin muzică un copil poate să-şi îmbunătăţească spiritul critic şi autocritic, abilităţile pentru rezolvarea de probleme şi, nu în ultimul rând, dezvoltă o tenacitate fizică şi mentală deosebită. Dincolo de toate acestea, e foarte important pentru un copil să facă parte dintr-un grup cu care să se conecteze atât de frumos cum doar prin muzică este posibil. Iar şansa de a munci într-un grup, de a înregistra succese şi a primi aplauze împreună, e unică pentru evoluţia acestuia.

~

„E clar că ceea ce cântă şi cum simte un copil e diferit la 8 ani, la 11 ani, la 12 ani, la 15 sau 16. Este foarte interesant de văzut cum implicarea lui emoţională este din ce în ce mai prezentă pe măsură ce creşte şi asta poate că e partea cea mai frumoasă a acestei munci, pentru că vezi că acolo, picătură cu picătură, se sapă, se sondează zona sensibilităţii, una care se activează încet, încet. Şi stai şi te gândeşti, nefăcând muzică, neintrând în zona asta de vibraţie individuală sau colectivă, prin ce este exersată sensibilitatea copilului? Nu-mi dau seama, poate că prin filmele vizionate sau prin cărţile citite, dar aici este un mod foarte vizibil prin care copilul poate fi urmărit cum evoluează din punct de vedere emoţional. Ajungi cu ei la vârstele de dinaintea ieşirii din cor şi îţi dai seama că au un nivel de cuprindere emoţională impresionantă, faţă de un copil care nu a avut această şansă, să cânte într-un ansamblu sau să practice o activitate care să-l deschidă emoţional.” – Voicu Popescu, Dirijorul Corului de Copii Radio

„Această experienţă mi-a schimbat total modul de gândire şi percepţia asupra lumii. Am început cu câteva note, apoi cu piesele de bază şi uşor, uşor, am învăţat atât ce înseamnă lumea muzicii, cât şi respectul şi munca, de la o vârstă foarte fragedă, iar asta m-a ajutat foarte mult în viaţă şi la şcoală. Dacă nu ai cei 7 ani de acasă, respect şi ureche muzicală, nu ai ce să cauţi în cor.” Andreea, coristă, 15 ani

„Corul a devenit o a doua casă – la un moment dat ai senzaţia că înnebuneşti dacă mai stai, dar după un timp ţi se face dor şi îţi doreşti să te întorci. Am învăţat să cânt şi am învăţat ce înseamnă să fii un grup, o familie mai mare.” Teodora, coristă, 14 ani

„Mă gândesc cu groază la momentul în care va trebui să plec, îmi este destul de greu să renunţ, dar trebuie să merg mai departe. Mă orientez către limbi străine, având în vedere că acum studiez limba japoneză, aş vrea să plec acolo cu o bursă, dar îmi doresc ca muzica să rămână ca un hobby. Corul a fost pentru mine o a doua familie, domnul Popescu a fost ca un tată, a avut grijă de noi toţi, doamna Faur a devenit acum o a doua mamă, înainte de ea doamna Prisăcaru, cu toţii am fost ca nişte fraţi – surori, am învăţat foarte multe, buna conduită am învăţat-o aici. Cea mai importantă lecţie de viaţă pe care am învăţat-o a fost respectul, atât faţă de sine cât şi faţă de ceilalţi – atât timp cât te respecţi pe tine, îi respecţi şi pe ceilalţi.” Adina Bărăgan, de 13 ani în cor, şefa corului de 5 ani, 20 de ani

„Cântatul în cor a avut o influenţă majoră în toată viaţa mea, chiar dacă nu am urmat sfatul doamnei Necula să aleg o carieră muzicală, tot ce am învăţat am putut aplica în profesia mea. Glumesc uneori şi spun că a fost armata mea, dar în sensul pozitiv, aşa cum ar trebui să se facă armata: am învăţat să fiu disciplinată şi de ce este atât de important, am învăţat să respect şi să câştig respectul celorlalţi, am învăţat să am grijă de mine şi de ceilalţi mai mici, dar cred că cel mai important e că am învăţat şi mi-am dezvoltat spiritul de echipă, care din păcate astăzi este prea puţin cultivat, cu toate că este foarte cerut şi foarte important. La fel ca într-o instituţie, oamenii nu te percept ca pe un individ sau parte dintr-un departament/voce, ei te percep ca pe un reprezentant al întregului.”- Alexandra Albu, fostă coristă

~

Ne-am cumpărat bilete de avion către Barcelona, pentru a merge toţi trei în vacanţa din februarie 2014. Ne-am închiriat chiar şi un apartament suficient de încăpător şi am încropit un program în care activităţile pentru copii au prioritate. Se anunţă a fi o vacanţă irezistibilă. Mai puţin pentru un copil care îşi iubeşte corul. Petra primeşte vestea că poate să meargă în prima ei tabără de lucru, la munte, în România, în aceeaşi perioadă în care ar fi trebuit să fim la Barcelona. O tabără de muncă, nu de distracţie. Avem înţelepciunea să nu intervenim şi să o lăsăm pe ea să aleagă. E de la sine înţeles că alege tabăra, că se duce să repete de dimineaţa până seara, abia având timp să mă sune. Într-o seară, la ora 21:00, vorbim la telefon. Nu are mult timp la dispoziţie, urmează repetiţia la camere cu fetele mai mari. „La ora asta?” întreb. Îmi confirmă veselă, de parcă ar fi urmat să vizioneze un film bun. Mă uit cum apune soarele peste o casă creată de Gaudi şi, chiar dacă ştiu că i-ar plăcea şi ei, nu-mi pare rău că nu e cu mine. Ceea ce învaţă ea în tabără e mult mai important, şi nu mă refer doar la partituri.

Se întoarce din tabără cu un „premiu” pentru pentru cea mai dezordonată cameră şi cu un entuziasm debordant. Râd, îmi ştiu marfa. Dar în anul următor, înainte să plece din nou în tabără, îmi spune: „anul acesta voi avea cea mai ordonată cameră”. Nu a venit înapoi cu Oscarul, dar nu s-a mai întors nici cu zmeura de aur, asta e clar.

Tabăra a fost o lecţie de conduită şi de viaţă pentru toată lumea, de la cei mai mari până la cei mai mici. Pentru a înţelege importanţa ei, aduc mai jos câteva mărturii de la dirijorul Voicu Popescu şi alţi actuali sau foşti corişti:

Voicu Popescu, despre prima tabără în care a fost cu copiii: „Pentru mine a fost foarte instructiv pentru că în acel moment am văzut care este standardul de lucru cu copiii. La capitolul acesta nu aveam experienţă, pentru că nu am practicat învăţământul muzical, din facultate am rămas direct în Madrigal, de acolo am plecat la televiziune, unde am colaborat o vreme ca regizor muzical. Acea tabără a fost pentru mine un moment foarte important pentru că acolo am văzut cum se lucrează şi care sunt cerinţele din punctul de vedere al profesorului, pentru că, vă daţi seama, eram trei oameni cu un grup de 70 de copii la lucru şi o parte dintre aceşti copii erau la prima lor tabără. Pedagogia folosită la acea vreme era una mai restrictivă pentru libertăţile individuale ale copilului, se puteau aplica şi pedepse mai puţin ortodoxe astăzi. La vremea aceea eu aveam un copil de un an, vedeam ca un părinte şi eram puţin surprins, dar am înţeles că pedagogul trebuie să anticipeze tot ceea ce se poate întâmpla într-un grup atât de eterogen şi atât de divers ca vârstă. A fost o lecţie importantă pentru mine şi, din păcate, la un moment dat, acest ciclu al taberelor a fost întrerupt, din imposibilitatea instituţiei de a ne sprijini. Din fericire în anul 2005 am reluat sistemul de lucru prin tabere. Este singura soluţie, până la urmă, care ne ajută să aducem copiii noi, mai rapid, la standardul celor de formaţie, în condiţiile în care materialul vocal nu mai are prospeţimea şi limpezimea anilor 80-90. Trebuie să recunosc acest lucru, au intervenit multe în viaţa noastră, hrana industrializată îşi spune cuvântul, nu studiază nimeni lucrurile astea, impactul asupra sănătăţii copiilor, dar vocalmente pot să spun că este o degradare absolut vizibilă.”

„În tabere învăţăm lecţii de igienă şi de bun simţ, lucruri pe care le învăţăm şi acasă, dar e altfel când eşti într-un  colectiv mare şi trebuie să le pui în practică cu adevărat. În tabără dacă nu faci duş într-o seară, se simte.” – Smaranda, coristă, 11 ani.

„Am intrat în Corul de Copii Radio în martie 1983 şi am trăit cei mai frumoşi 14 ani ai copilăriei – adolescenţa mea, de neuitat. Am fost altistă, coristă, solistă şi prezentatoare (Japonia, Elveţia, Finlanda) în perioada de glorie a Corului, sub bagheta Eugeniei Văcărescu Necula şi a bunei şi dragei Camelia Chiţibea. În 14 ani de cor am vizitat 17 ţări la festivaluri şi concursuri, zeci de tabere de pregătire, am cântat cântece patriotice, dar am prins şi evenimentele din decembrie 89, în tabăra de la Govora, cu corul. Astfel am învăţat pentru prima dată colinde româneşti şi am petrecut primul Crăciun împreuna cu doamna Necula, domnul Voicu şi domnişoara Camelia şi colegii mei din cor. Cuvintele sunt prea puţine şi sărace ca să poată exprima ce am simţit, trăit şi vibrat în această perioadă de 14 ani, petrecută în Corul de Copii Radio, iar ceea ce sunt şi am devenit ca Om au ca bază educaţia părinţilor mei dar şi timpul frumos petrecut în cor.” – Dana Nitescu Vlaicu, fostă coristă

~

“Consider că, pentru un suflet de copil, cel mai mare dintre miracole este descoperirea lumii. Aflând de unde vine soarele şi unde se duce luna, de ce oamenii şi locurile sunt diferite şi totuşi se pot asemăna şi iubi, cum este viaţa pe alte meleaguri, fiecare copil devine mai bogat. Averea sa se oglindeşte în memorie şi în definirea sentimentului de preţuire pentru toţi oamenii acestui pământ. Corul de Copii Radio este, prin muzică, privilegiat să cunoască lumea.“* scrie Grigore Constantinescu, critic muzical, în cartea sa: Primăvara muzicii.

~

E o dimineaţă friguroasă şi ceasul ne-a trezit înaintea luminii. Petra şi-a făcut de cu seară bagajul pentru primul ei turneu. Eu mă bucur pentru ea, ea nu se simte încă pregătită. Deşi a călătorit cu noi foarte mult, de la o vârstă fragedă, e cu totul altceva să plece acum singură, să reziste cu bine celor peste 15 ore de drum cu autocarul, până în Grecia. De data asta nu o las să ia singură o decizie, nu aş vrea să abandoneze, aşa că o încurajez cât pot. Nu vreau să rateze o astfel de şansă, mai ales pentru că în ultimii ani corul nu a prea primit susţinere pentru participări la manifestări internaţionale. În faţa autocarului stăm şi tropăim îngheţaţi, noi părinţii, aşteptând să-i vedem plecaţi. Mă simt ca pasărea care rămâne singură în cuib, dar ciripesc fericită, ştiu sigur că va fi ceva memorabil pentru ea.

De-a lungul vieţii sale, corul a trecut prin perioade bogate în turnee sau sărace în turnee, în funcţie de conjunctura politică sau financiară. Dar întotdeauna când au participat la concursuri sau au ieşit din ţară, copiii din corul radio au impresionat publicul prin profesionalismul şi armonia vocilor lor. „Poporul român este deosebit de muzical, iar acest considerent porneşte de la faptul că în această ţară s-a născut un cor de copii fără pereche în lume”* spunea Marielle Ventre, directorul ansamblului Antoniano din Bologna, şi nu a fost singura care a făcut astfel de afirmaţii, aprecieri extrem de bune venind din toate colţurile globului. Corul de Copii Radio este Ambasador Cultural al Uniunii Europene, titlu acordat în 2004, de către Federaţia Corurilor din U. E. şi datorat celor peste 50 de participări la festivaluri, turnee artistice şi concursuri internaţionale în aproape toate statele Europei, în Japonia, SUA şi Canada.

Şi pentru că vorbim de turnee, iată încă două mărturii, venită de la foste coriste, din perioade diferite ale corului:

„Eu am activat între ’77 şi ’87, am fost şefă de partidă la sopran. Am trei amintiri care-mi vin în minte acum: una se referă la anul 1980 când, după eşecul şi căderea liberă din timpul dirijorului Nicolae Vicleanu, a revenit maestra Elenă Vicică, cea care-a “ridicat” din nou corul. Mică de statură, cca 1.50 m dar cu o voce puternică, tabacică, cu o privire de te fulgera, a muncit şi ne-a muncit asiduu, cu multă duritate şi corectitudine. Începutul tuturor repetiţiilor considerate de noi atunci draconice, cu vocalizele şi poziţia gurii care trebuia să fie perfect ovală, se desfăşura de multe ori prin folosirea unei cutii de chibrituri care trebuia să intre perfect în gurile noastre. Aceea era poziţia perfectă de deschidere ovală datorită căreia reuşeam să scoatem sunetele cerute/potrivite. Momente frumoase din anii ’77-’79 cu dirijorul Vicleanu au fost cele în care mergeam în tabere şi nu exista dimineaţă în care dirijorul să nu ne trezească interpretându-ne la vioară piesa “Păstrăvul” de Schubert. Şi al treilea moment important l-am trăit 1983, într-o tabără-cantonament de o lună în Rusia (Arlonok- Krasnodari, Moscova) când, după un concert maraton la Moscova, coriştii tuturor corurilor (erau coruri din multe ţări) au fost duşi cu autocarele la hotel să se schimbe de costume şi să îşi ia bănuţii pentru a merge la parcul de distracţii “Luna Park” şi doar corul nostru a fost dus direct în parcul de distracţii. Timp de 4 ore am stat şi flămânzit, însetaţi şi cu grijă ca să nu ne murdărim sau stricăm costumele de concert în parc. Doar noi eram încă în costume şi nu puteam să “ne dăm” în nicio maşinuţă acolo fiindcă nu aveam banii la noi, iar ruşii râdeau şi-şi băteau joc. O fostă colegă care vorbea germana a convins totuşi un manipulant să ne dea o tură într-o farfurie învârtitoare, singura “distracţie” în cele 4 ore. Când am revenit la “bază”, o şcoală dezafectată în care ne cazaseră, am făcut un cerc în jurul steagului românesc şi, ţinându-ne de mâini, am plâns şi am cântat imnul României.” – Daniela Dinescu, fostă coristă

„Părinţii mei au avut grijă să nu-mi lipsească nimic şi au făcut mereu sacrificii pentru asta, dar situaţia noastră materială nu era atât de roz încât să ajung cu ei sau fără ei în vreo ţară străină, aşadar corul a reprezentat pentru mine şansa de a vizita locuri şi de a cunoaşte culturi noi – şi cum este mai frumos decât să-ţi reprezinţi ţara la o competiţie internaţională? Momentul X din viaţa de corist, dar şi ca om, a fost momentul anunţării turneului din SUA din octombrie 2001. La doar o lună de la atentatele ce au schimbat lumea a fost anunţat lotul, de fapt tot turneul, pentru că a fost o surpriză. Era pentru prima dată când eram şi eu aleasă şi eram tare fericită, dar existau bănuieli că festivalul la care aveam să participăm era o posibilă ţintă. Eu eram un biet copil de 13 ani, singur la părinţi, nu ieşisem niciodată din ţară şi nu petrecusem mai mult de o noapte departe de ei. Îi voi admira şi le voi fi recunoscătoare toată viaţa pentru decizia luată, pentru că eu dacă eram în situaţia lor nu ştiu dacă aş fi făcut acelaşi lucru. Şi aşa am petrecut 10 zile la jumătate de glob distanţă de casă, reprezentând ţara şi făcându-i mândri pe ai noştri. Ca moment ce merită menţionat din turneul The Voices of Friendship din Salt Lake City, SUA, a fost la concertul din ultima seară, cred că pe 22 octombrie 2001, când, în faţa unei săli pline cu 11.000 de suflete am cântat “Doamne auzi glasul meu”. A fost un moment magic! Deşi noi cântam în limba română, vedeam cum spectatorii din primul rând, care erau americani, şi nu înţelegeau limba, aveau lacrimi în ochi. Atunci am înţeles că muzica nu este doar un pansament pentru suflet ci un canal de comunicare universal, pentru că nu ai nevoie de cuvinte pentru a înţelege un sentiment. Ca un făcut, ultimul meu concert a fost în 11 noiembrie 2006, când am cântat Adiemus, o lucrare care vrea să transmită exact acest lucru: muzica este o formă de comunicare, de multe ori mai eficientă că limbajul.” – Alexandra Albu, fostă coristă

Smaranda, 11 ani, îmi spune: „E frumos să fii în cor pentru că învăţăm foarte multe lucruri noi, mergem prin ţară şi prin lume, ieşim pe scenă şi facem cunoştinţă cu foarte multe persoane, prin cântec.” Iar Eliza, o coristă de aceeaşi vârstă, îmi povesteşte despre visul ei: „Îmi doresc să merg în mai multe turnee, să cânt şi să rămân în cor.”

Vestea bună este că participarea în cadrul Festivalului Internaţional de Muzică Evmelia, din Grecia, a redeschis seria turneelor internaţionale pe care Corul de Copii Radio ar putea avea şansa să le susţină în acest an aniversar: ar fi vorba de un turneu la Milano (în contextul Expoziţiei Universale Milano 2015), la Lugano (Elveţia) şi la München, unde au fost selectaţi pentru finala prestigiosului concurs internaţional de muzică corală Let the People Sing, organizat sub egida European Broadcasting Union.

~

Prin anii ’49 exista un obicei bun în România: în fiecare duminică, Corul de Copii Radio avea transmisie în direct pe posturile radio. Frecvent se puteau auzi cântece pentru copii, cântece pe care cei mici le învăţau şi, odată pe săptămână, aveau loc audiţii la Sala Dales. Şi uite aşa, la începutul anilor ’50, corul era compus din 180 de copii, toţi unul şi unul. Iar la selecţia din toamnă a corului, în 1957, s-au prezentat 1200 de candidaţi.

Dirijorul de atunci, un om de o calitate extraordinară, Ion Vanica, avea însă să sufere o imensă decepţie. După un mare succes, la Festivalul corurilor de copii şi tineret din Germania, în 1958 dirijorul era concediat, pe motive de “abatere de la disciplină” – abaterea purta numele piesei Ave Maria, cântată de cor la bis, lucrare neaprobată pentru acest concert. Teroarea începea să se simtă în România, lovind în primul rând în cultură. Deşi decizia a fost contestată şi Ion Vanica a reprimit dreptul de a se întoarce, nu a mai vrut să o facă decât peste de 10 ani. Ajutorul său de bază, Elena Vicică, avea să preia bagheta şi să ducă mai departe corul către perfecţiune şi o recunoaştere internaţională, în ciuda perioadei dominată de cenzură pe care ţara o traversa.

„Elena Vicică şi Ion Vanica, doi pedagogi români de frunte, au dirijat corul cu mişcări aproape imperceptibile. N-a fost nevoie de mai mult pentru a face glasurile să răsune laolaltă. Aveai impresia că copiii erau atât de versaţi, încât dirijorii păreau inutili. Tehnica o aduseseră cu ei în bagaj, cântau pianissimo la fel de sigur ca forte. Dar, în afară de această măiestrie profesională, copiii vădeau o mare dragoste de muzică, o trăire a ei cu care noi nu suntem obişnuiţi”* scria o publicaţie daneză, în urma unui turneu al corului în Danemarca, în 1970.

Florica Ivanovici Tealdi şi-a amintit de acea perioadă:

Eu am fost în cor în perioada ’60-71, pot spune că am crescut în cor. Aveam doar 8 ani când am participat la două preselecţii. Atunci erau mulţi copii care visau să facă lucruri frumoase. Am început cu Elena Vicică şi cu Teodor Cartiş, dar locomotiva şi sufletul, mamă, profesor şi prietenă a fost d-na Vicică. O mare profesionistă! Era o atmosferă creativă, fără invidii, fără protagonisme, toţi eram egali. Dupa 4 ani, circa, a venit d-nul Vanica – “titanul muzicii corale”. Pot spune că am fost o generaţie fericită pentru că ne-au format ca artişti şi ca oameni. Aveam un program intens: 2 repetiţii plus duminica, când se înregistra sau se finisau piesele. Nu erau bani suficienţi pentru turnee, dar participam cu înregistrări la concursuri internaţionale şi câştigam tot. Noi am deschis drumul spre Japonia, când am câştigat cu “Sakura” un concurs.

Sunt 11 ani dedicaţi acestui cor care m-a ajutat să dezvolt sensibilitatea sufletului, să învăţ muzică, să cunosc lumea, prietenia, să transmit emoţii, să respect munca.”

Şi pentru că am pomenit de Japonia, în 1974, Corul de Copii Radio a călătorit în Japonia, unde timp de două luni a ţinut 19 concerte în săli cu până la 3000 de locuri, a participat la emisiuni la radio, a făcut înregistrări pe discuri şamd*. Să sperăm că astfel de timpuri vor fi din nou posibile, şi pentru copiii noştri.

~

De când am avut-o pe Petra în Corul de Copii Radio, am participat cu emoţie crescândă la fiecare concert, bucurându-mă de melodii care îţi umplu sufletul cu armonie, indiferent că e vorba de adaptări după partiturile renumite din filmele Disney, de cântece internaţionale, spirituale, româneşti sau, surpriză, pioniereşti. Acesta a fost un proiect îndrăzneţ şi controversat, dar cu un succes mare la public şi cu o argumentaţie foarte bună, pe care nu aş vrea să o reiau acum. În orice caz. de fiecare dată când sunt în sală îmi reţin cu greu lacrimile, aşa de tare mă emoţionez. La început îmi bătea inima îngrozitor, când era Petra pe scenă. Ştiam cât de frică îi este să nu i se facă rău şi eram liniştită doar cât timp o vedeam zâmbind. Dacă devenea serioasă mă albeam. Am stabilit un cod al nostru, iar acum ea face tot posibilul să-şi păstreze un zâmbet, pentru a mă linişti pe mine. Dar ei sunt mai curajoşi decât ştiu eu, iar Voicu Popescu îmi povesteşte atât de frumos despre metamorfoza lor pe scenă:

„Copiii mei din cor sunt nişte luptători, pentru că în clipa în care urcă pe scenă în sufletul şi în mintea lor e o luptă, ei vor să arate ce ştiu, ce pot, şi dăruiesc totul. Dacă la o repetiţie îşi permit să fie nişte excroci sentimentali, cu ghilimelele de rigoare, şi îţi freacă ridichea într-un hal fără de hal, dacă uneori ai senzaţia că dai în zid în permanenţă – aşa cum s-a întâmplat de curând la Ateneu, cu o oră de concert eram ca o torpilă pe ei spunându-le că este o mare responsabilitate, că trebuie să se mobilizeze, pentru că îi simţeam că nu se activau -, cum intri în concert, dintr-odată, simţi cum li se înflăcărează privirea, simţi cum îşi îndreaptă coloana vertebrală, şi dintr-o dată sunt alţii, sunt zmei.”

~

Stau în continuare de vorbă cu Voicu Popescu, dirijorul Corului de Copii Radio. CopiiI au intrat deja la repetiţie, împreună cu Magdalena Faur, pe hol s-a făcut linişte, ne întrerupem doar cât să îi salutăm pe părinţi sau pe cei întârziaţi. O fetiţă mică, abia intrată în corul de concerte, merge grăbită către sală. „Puişor, scoate-ţi căciuliţa, că până ajungi în sală o să fii deja transpirată”, o sfătuieşte dirijorul cu o voce şi o blândeţe de tătic.

Mă îngrijorează viitorul, viitorul corului, viitorul copiilor minunaţi pe care i-am cunoscut. Cum a fost şi cum va fi?

Pe vremuri, cerinţele pentru copii care veneau în cor erau foarte ridicate, ce se întâmplă acum?

Voicu Popescu: „Astăzi nu mai putem avea aceleaşi standarde pentru că ar însemna să nu mai avem deloc membri în cor. Şi baza de selecţie era uriaşă, gândiţi-vă, în anii 80, începutul anilor 90, veneau sute de copii, cu acele glasuri frumoase, limpezi şi cristaline de la natură, la care mai trebuia să munceşti foarte puţin, pentru a le omogeniza timbral cu celelalte. Acum suntem obligaţi să coborâm standardele la nivelul la care pot să funcţioneze cu ceea ce oferă ca material vocal şi muzical un copil din ziua de astăzi. Vocile s-au agravat, s-au mătuit mult, nu mai au limpezime. Hrana, poluarea, programul încărcat al copiilor, toţi aceşti factori încarcă câteodată excesiv posibilitatea copilului de a se exprima vocal, printr-o voce curată şi limpede. În şcoală, educaţia muzicală este pe alocuri inexistentă sau foarte slabă, după aceea supravegherea copiilor în timpul pauzei, faptul că sunt lăsaţi să urle şi să ţipe, fără niciun fel de atenţionare, asta este o exploatare nefirească a organului vocal. Copilaşii sunt obişnuiţi să stea faţă în faţă şi să urle de zici că s-a întâmplat o mare nenorocire – acesta este modul lor de a comunica şi nimeni nu intervine, pe mine asta mă siderează. Mi se pare un sistem care nu gândeşte şi nu încearcă să se apropie de nevoile reale ale copilului, este un lucru care nu este luat în seamă, crezându-se probabil că nu are nicio importanţă. Să ne gândim că vocea, gâtul şi corzile lui vocale sunt o poartă de intrare a tuturor nenorocirilor care plutesc în jurul nostru. Poate pare o mică paranoia, dar nu este aşa. Un gât bolnav este bolnav în permanenţă, cu tot ce înseamnă asta, inclusiv noduli vocali care nu sunt trataţi pentru că familia nu sesizează, profesorii nici atât, şi atunci se trezeşte un copil că are disfonii sau probleme serioase cu gâtul abia când ajunge la pubertate sau la maturitate. Ori până atunci în organism au pătruns alte boli, generate de această lipsă de igienă, pe care o practicăm fără voia noastră. Afară se fac congrese specializate pe aspectul acesta, la care participă şi educatorii, nu doar medicii, este un lucru care se dezbate şi consecinţele se văd în măsurile luate pentru ca în şcoală să existe o anumită atmosferă, iar hrana să fie cât de cât ok. Noi am fost prin şcoli, în ultimii ani, când am ieşit, şi am avut ocazia să vedem cum copiilor le este oferită hrană biologică, iar diversitatea de hrană este impresionantă – numărul de salate, de legume şi de garnituri este vizibil atractiv şi făcut în aşa fel încât copiii să mănânce cu plăcere, sunt educaţi în sensul acesta. Ori la noi copilul se hrăneşte cu veşnica pâine în care se mai află câte ceva. În ţările nordice evoluţia educaţională a început cu renovarea cantinelor, începutul anilor ‘90 a însemnat o modernizare completă, definitivă, pentru că de atunci lucrurile au mers spre mai bine, toate cantinele şcolare au fost dotate după ultimele tehnologii, cu hrană de cea mai bună calitate. Asta înseamnă o grijă, nu povestea asta cu cornul şi laptele care a ajuns până la urmă un factor de otrăvire, pentru că nimeni nu controlează ce se întâmplă acolo, este o batjocură la adresa sănătăţii copilului.”

Care e viitorul? Cum vedeţi muzica corală în lume, în România, e în creştere sau în pericol să dispară?

Voicu Popescu:  Haideţi să vă spun ceva. Chiar astăzi am avut un telefon, de la Chişinău, am fost invitat să particip acolo la un festival naţional, să fiu membru în juriu. Pe lângă asta mi s-a cerut să fac un curs de măiestrie pentru dirijorii care vin la acest festival, cu două corale. Un program scurt, de câte o oră cu fiecare, într-o pauză de festival. Am întrebat: ce fel de coruri sunt şi care este nivelul lor? Răspunsul a fost: copiii sunt toţi muzicieni, pentru că fac parte dintr-o şcoală corală. Deci există şcoală de cor, de la cele mai mici vârste până la terminarea liceului. Lucrul acesta s-a întâmplat şi în anii 90, când am fost invitat de dirijorul Corului Radio din Berlin. Şi acolo am fost la o şcoală corală. Deci noi vorbim de marea tradiţie corală românească, care bineînţeles, din punct de vedere al creaţiilor care pot fi abordate, se duce undeva la 200 de ani în spate, despre marea tradiţie, că aşa ne place să vorbim, dar nu facem nimic nici pentru această tradiţie, să-i dăm şansa să crească cu elemente noi. În mai toate ţările europene există şcoli de cor. La Stockholm, acolo unde am fost şi noi invitaţi să participăm la sărbătorirea a 70 de ani de existenţă ai corului reprezentativ ai şcolii de cor Adolf Friedrich Schuller, există 37 de coruri de clasă şi atunci când merg la manifestări de clasă se prezintă cu una-două coruri de elită. La noi mai sunt câţiva dirijori împătimiţi care încearcă să facă o treabă bună, în ciuda indiferenţelor de sistem: ora de muzică s-a înjumătăţit, ora de cor a dispărut şi este opţională la capăt de săptămână, numai cu acordul direcţiunii, factori care elimină posibilitatea ca un copil să se bucure de această educaţie care, atenţie, nu costă nimic! Copilul nu trebuie să-şi cumpere violoncel de 2000 de euro, sau flaut de 1000 de euro, nu beneficiază de ore individuale şi profesori care trebuie să stea cu fiecare copil în parte. Este vorba de un singur profesor care poate să facă un lucru minunat pentru evoluţia copilului.”

I-am pus aceeaşi întrebare şi Adinei, şefa corului: „Faţă de acum 20-30 de ani numărul copiilor din cor este mic, cam la jumătate, dar cred în viitorul corului, chiar dacă noi, cele mari, vom pleca. Copiii au potenţial şi vor face faţă, trebuie doar să se ţină pe poziţii şi să nu se dea bătuţi. Într-adevăr, interesul pentru muzica corală nu este foarte mare în rândul tinerilor, având în vedere toate influenţele care vin din muzica pop sau muzica modernă, dar sunt totuşi destul de mulţi tineri care apreciază muzica clasică, se interesează de muzica corală. Ne dorim să avem proiecte multe, să putem cânta, să avem copii care să vină la preselecţie, să putem duce mai departe o tradiţie care a început acum 70 de ani şi trebuie continuată.”

~

De fiecare datâ când îl văd pe Voicu Popescu, dirijând în concerte sau la repetiţii, cu Corul de Coprii Radio sau cu Sound, sunt uimită de vitalitatea şi bucuria de viaţă pe care o arată. Nu mă pot abţine să nu-l întreb, la finalul interviului:

Este Corul de Copii Radio un secret al tinereţii? V-am urmărit la repetiţii sau în concerte, în ultimii ani, şi nu cred că aveţi vârsta declarată (63 de ani), cred că sunteţi mult mai tânăr!

„Da, am fost un privilegiat al vieţii. Am stat în permanenţă în muzică, chiar şi atunci când am lucrat la televiziune, şi apoi, mult mai important, este faptul că am stat între copii şi tineri. Nu pot să spun că am fost un vampir energetic, dar am făcut tot ceea ce a depins de mine ca să fiu la curent cu nevoile lor. Cunoscându-le nevoile poţi să lucrezi anticipat, poţi să ştii cum să le oferi ceea ce le propui într-o manieră pe care ei să nu o considere anacronică sau lipsită de interes. Ăsta e un privilegiu. Am mai spus asta undeva, Brâncuşi ne-a lăsat o vorbă, anume că oricum ar fi, trebuie să-ţi iubeşti destinul. La mine a fost invers, destinul m-a iubit pe mine. Spiritul a rămas tânăr chiar şi la cei care nu mai sunt tineri, şi aici vorbesc despre familia Sound, şi asta este un lucru care ţine de calitatea lor umană. Iar la copii este foarte important să reuşeşti să le întreţii atenţia, nu prin mijloace coercitive, ci prin ceea ce le oferi, ca posibilitate de lucru şi ca orizont de cuprindere.

Este extraordinar să faci un public să se încline în faţa unor copii, pentru că aceştia au ce să spună.”

Sunt din nou în sala de repetiţii. O voce mică şi nedumerită se aude din rândul întâi, unde stau cei proaspăt “promovaţi” de la grupa pregătitoare la corul de concert: “mie mi s-a terminat partitura şi corul tot cântă”.

După 70 de ani, Corul de Copii Radio tot cântă şi încântă. Ne vedem la concert!

~

Surse

Grigore Constantinescu, Primăvara muzicii.

musicinourbones.btck.co.uk/Researchintobenefitsofsinging

childrensing.org/2014/02/14/choral-music-enriches-a-childs-life

telegraph.co.uk/culture/music/10497753/The-most-significant-experience-of-my-youth-was-singing-in-a-choir.html

chorusamerica.org/singers/singing-and-healthy-children

ideas.time.com/2013/08/16/singing-changes-your-brain