M-am încumetat la Poveşti din LumeaMare de-am făcut o incursiune foarte rapidă în Iran prin prisma călătoriilor mele din ultimii cinci ani în această ţară. Mi-am dat seama cu acel prilej că am adunat foarte multe impresii şi informaţii pe care le-am împărtăşit parţial doar celor apropiaţi. Ştiu că pare un loc comun dacă spun că prin intermediul călătoriilor îţi lărgeşti orizonturile mentale şi înveţi. Şi totuşi ţin să o spun. Călătorind repetat în Iran am avut ocazia să pricep cum sunt şi cum nu sunt iranienii şi ţara lor dincolo de stereotipurile care ni se tot servesc mai mult sau mai puţin subtil pe diferite canale. Citisem undeva că stereotipurile au şi funcţia pozitivă de a pune ordine în grămezile de informaţii din viaţa noastră. Cred însă că e periculos să ne mulţumim numai cu ele pentru a-i defini de exemplu pe alţii cărora să ne limităm doar la a le aplica nişte etichete care nici măcar nu ne aparţin, ci sunt preluate din auzite.
Care e primul lucru care îţi trece prin minte
când auzi cuvântul Iran? Ideea de a pune această întrebare nu e originală şi nu îmi aparţine, dar mi-a plăcut atât de mult şi unele răspunsuri m-au uluit într-atât de tare prin vehemenţă, încât o preiau şi o redirecţionez spre voi. Chiar aşa, care este primul lucru care vă vine în minte când auziţi cuvântul Iran? Pierdeţi un minut să daţi un răspuns sincer şi s-ar putea să fiţi uimiţi.
De fiecare dată când eram întrebată de către cunoştinţe ori prieteni unde mai urmează să călătoresc şi răspunsul se nimerea să fie Iran, reacţiile interlocutorilor se brodeau a fi similare. De mirare amestecată uneori cu dispreţ. „Ooohh, la ăia! Dar nu ţi-e frică? Poate te răpeşte careva.” Sau „Da ce să cauţi acolo? Tu nu vezi că la ăia e mereu război?” Din aceste răspunsuri care de-a lungul anilor nu s-au modificat, pentru că, de exemplu, nimeni nu m-a întrebat niciodată „auzi, da cum e de fapt pe-acolo? Nu-mi povesteşti puţin şi mie? E chiar aşa cum se tot spune la televizor?” am tras nişte concluzii. Lumea s-a obişnuit că umblu în ţări ciudate. Punct. Şi ia acest fapt ca atare. Fără curiozităţi suplimentare de nici un fel. Fără întrebări. Şi probabil m-au aşezat în categoria aceea a fiinţelor puţin bizare care n-au altceva mai bun de făcut în viaţă decât să călătorească aventurându-se în ţări excentrice şi periculoase. Din motive absolut inexplicabile.
Nici prin gând nu-mi trece
Să mă apuc să fac aici apologia trecutului grandios şi glorios al persanilor. Să vă spun despre ruinele ziguratului elamit de la Choga Zanbil care datează de vreo cinci mii de ani şi atestă istoria şi cultura milenară de pe acele meleaguri.
Să amintesc de măreţia imperiului persan sau de Cirus cel Mare, Darius ori Xerxes.
Să relatez despre şahi, caravanseraiuri, palate regale sau poeziile lui Rumi ori Hafez, sau de importanţa operei lui Ferdowsi pentru renaşterea limbii persane.
Astea sunt istorie, cultură, civilizaţie şi stau scrise în atâtea cărţi la îndemâna oricui îşi doreşte să afle despre ele. Mi-ar plăcea în schimb să vă povestesc despre Iranul de azi, redându-vă în formă comprimată o parte din impresiile mele de călător, din senzaţiile, aromele şi gusturile experimentate, întâlnirile avute, conversaţiile purtate, lecţiile învăţate.
Iranul e mai mult de-atât. Pentru mine poate să însemne
Experienţa inedită de a purta văl şi emoţiile puternice care m-au încercat înainte să cobor din avion la prima incursiune pe pământ iranian.
Una din cele mai reuşite experienţe profesionale pe parcursul căreia am priceput că pot mai mult decât obişnuiam să cred.
Drumul parcurs de două ori pe zi printre culturile de trestie de zahăr din Haft Tapeh, când străbăteam câmpurile verzi mănoase de unde în fiecare dimineaţă maşini zoreau spre oraşele din apropiere să distribuie rodul pământului. Mă amuza teribil contrastul dintre albastrul strident şi invariabil al pick-up-urilor şi portocaliul încărcăturii pe care o cărau: morcovi stivuiţi ordonat în saci de plastic.
O plimbare de vineri, sus în nord, deasupra capitalei, în Darband, prin aerul limpede şi încă rece tăios de la mijlocul lui martie, chiar înaintea anului nou iranian.
Moschei îmbrăcate măestrit cu plăci de faianţă turcoaz a căror frumuseţe te lasă fără grai. Cutii de bijuterii de Esfahan, lucrate în lemn, ele însele mici giuvaere.
Parfumul florilor de portocal descoperit recent. Cerul alb incandescent de iulie care se topeşte şi devine totuna cu deşertul. Incredibilii ochi albaştri ori verzi şi părul şaten ai unor oameni din Dezful în care se spune că mai stăruie moştenirea genetică lăsată în urmă de romani.
Cel mai grozav fistic şi cele mai dulci curmale. Contrastul plăcut dintre gustul sărat al cărnii şi dulceaţa delicată a orezului cu vişine. Carnea de miel gătită delicios cu sos de roşii şi linte. Sarmale în foi de viţă. Crusta aurie crocantă, o delicatesă mereu insuficientă, care rămâne lipită pe fundul vasului la fierberea orezului. Ceai negru. Zeitun parvardeh – măsline preparate cu nucă şi suc de rodie. Absenţa cuţitului de la masă. Prezenţa încăpăţânat bizară a castravetelui pe platoul cu fructe.
Oameni ca oricare alţii
Întâlnirea cu oamenii constituie probabil una din părţile cele mai surprinzătoare ale unei călătorii în Iran. Curioşi, deschişi la vorbă, prietenoşi, primul lucru care te întreabă e de unde eşti. Apoi, dacă te afli pentru prima oară în Iran şi dacă îţi place. Iar dacă cumva conversaţia durează mai mult de-atât, vor începe să îţi explice că ei nu sunt arabi. E probabil doar o reacţie firească la faptul că, în general, din ignoranţă, popoarele din Orientul Mijlociu sunt băgate, fără zăbavă şi discernământ, la grămadă în aceeiaşi oală geografică, religioasă, etnică şi culturală.
Iranienii pentru mine sunt….
Oameni ospitalieri care, la sfârşitul unei vizite la ei acasă, te conduc până taxi, îi spun şoferului adresa la care trebuie să te ducă, se asigură că totul este în regulă şi îţi plătesc şi cursa până la destinaţie. Oameni atât de politicoşi încât, până şi atunci când ţi se bagă în faţă la o coadă, îţi spun şoptit, depăşindu-te cu o graţie care te lasă perplex: bebakhshid – mă scuzaţi.
Clienţi reîntâlniţi după ani de zile care îmi mulţumesc pentru colaborarea fructuoasă din trecut şi recomandările făcute. Care-mi spun că profesional am lăsat o urmă pozitivă, o amprentă de care îşi vor aminti şi din care au avut de învăţat. Oameni noi întâlniţi pentru prima dată avizi să cunoască, să afle, să se-mprietenească cu tine. Muncitorul simplu care nu vorbeşte engleză, dar vrea şi el să „intre-n vorbă” cu mine: îmi spune pe nume, miss Ana miss Ana, ca şi cum ar dori să-mi împărtăşească un secret. Deschide palma şi din căuşul ei îmi oferă o fondantă dulce de ronţăit. Dacă mă vede că mă codesc şi încerc să refuz bomboana, mă îmbie asigurându-mă de calitatea indubitabilă very good, very good. Şi uneori cu mândria nestrămutată a ceea ce este, ca garanţie şi argument suprem, se iţeşte adjectivul magic menit să convingă: Iranian. Adică făcut aici la noi de noi. N-ai încotro şi guşti.
Persoane cu simţul umorului foarte dezvoltat cu care poţi râde despre orice. Discuţii îndelungi despre de ce-urile vieţii din care afli că pe cât sunteţi de diferiţi în aparenţă, esenţa vă este identică. Pentru că-urile fundamentale ale existenţei converg sau chiar se suprapun în unele puncte uimitor de mult.
Oameni foarte mândri de trecutul istoric măreţ de care amintesc mereu şi totodată conştienţi de potenţialul uriaş prezent al ţării lor. Patrioţi şi pe alocuri chiar naţionalişti. Oameni care nu ţi se plâng cu orice ocazie şi în orice împrejurare de un prezent pe care l-ar dori altfel. Nu i-am simţit nici trişti, nici încrâncenaţi, dar nici resemnaţi. Îşi trăiesc viaţa aşa cum le e dată, în cel mai bun fel în care le este posibil.
Fetele adolescente ale unui prieten armean bine educate, timide, care iau lecţii de engleză şi pian. Prea la locul lor. Două tinere care joacă badminton într-un parc din Teheran. Purtând rusari, cum altfel?
Femei frumoase cu siluete fine, e drept acoperite de văl, care găsesc totuşi modalităţi diverse de a-şi arăta feminitatea şi practică uneori o cochetărie dusă la extrem. Pe care nu te poţi abţine să nu le priveşti îndelung cu admiraţie sinceră.
Tinerii mânuitori abili de gadget-uri moderne şi avizi de contacte pe reţele sociale, ca tinerii de oriunde.
O ţară complexă Iranul, cu nuanţe şi subtilităţi infinite. Şi fără îndoială plină de contradicţii. O ţară paradoxală care nu încetează să te uimească la fiecare pas, dar mai cu seamă la fiecare reîntâlnire. Tocmai când îţi spui că ai prins cum funcţionează lucrurile, că ai înţeles mentalitatea persană, o situaţie banală, dar total opusă cu ce credeai că ştii deja, îţi dovedeşte că n-ai priceput nimic sau ai priceput foarte puţin. Că mai sunt atâtea nuanţe şi faţete de descoperit.
Dacă tot s-a nimerit textul ăsta acum, tocmai în perioada în care s-a semnat acordul nuclear de bază cu Iranul, şi dacă lucrurile vor progresa oricât de lent înspre o reapropiere şi o deschidere cu Occidentul în general, şi Statele Unite în particular, mi-ar plăcea să fac un mic pariu peste timp. Şi anume că încet, încet, Iranul s-ar putea să nu mai fie sperietoarea din Orientul Mijlociu. Culorile în care ne este zugrăvit azi s-ar putea însenina de la negru şi gri spre culori mai pastelate. Am putea avea surpriza (de fapt n-ar fi nici o surpriză) să ni se spună că e o ţară minunată pe care merită să o vizităm şi alte blabla-uri din aceeaşi categorie. Adică exact opusul a ceea ce ni se picură statornic în conştiinţă de ceva vreme. Ce ziceţi, vi se pare posibil?
Cel mai preţios dar pe care mie mi l-a făcut ţara asta a fost în primul rând o perspectivă mai amplă asupra modului în care gândim şi a uşurinţei cu care categorisim în general. Iranul e într-adevăr mult mai mult decât clişeele bune sau rele vehiculate despre el. Mie mi-a luat parcă un văl de pe ochi. Pentru că, până la urmă, şi noi înşine suntem mai mult decât imaginea pe care cineva o poate lesne prelua din filmele occidentale, interzise, dar atât de urmărite în Iran. Pentru că, surpriză, prejudecata e universală şi merge în ambele sensuri.
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
