Am ieşit din maşini şi la început am crezut că ne grăbim pentru a ajunge cât mai repede la interior, să scăpăm din dogoarea lui iulie. Cu toate că îmi era foarte cald, curioasa din mine ar fi vrut să arunce un ochi mai pe îndelete în jur, în centrul vechi al oraşului. Drept este că aici centru vechi nu se suprapune musai peste termenul de centru istoric ca în Europa. Istoria şi ruinele sunt rămase undeva pe coclauri.

Mergeam să mâncăm un kebab local ce ne fusese recomandat ca experienţă culinară de neratat de cei ce aflaseră că urma să petrecem o săptămână în Denizli. Şi de fapt nu ne grăbeam numai să scăpăm de aerul încins, ci şi pentru că restaurantul care servea doar kebab se închidea pe la trei. Când am ajuns, cred în jur de ora unu, nu erau mulţi muşterii în localul mic cu aspect modest. Imediat lângă intrare pe stânga, cu vedere prin vitrină din stradă, era instalat cuptorul cu lemne unde se petrecea acţiunea principală. De fapt locul care ne fusese sugerat iniţial era un alt restaurant unde găteau mielul în varianta originală şi mai spectaculoasă pentru privitori. Acolo nu foloseau cuptorul, ci atârnau animalul întreg într-un puţ îmbrăcat pe înterior cu cărămizi în care se face în prealabil focul, unde îl lăsau vreme de câteva ceasuri, astfel încât carnea să aibă răgaz să se pătrundă încet de la căldura emanată de pietre.
Fotografii ale lui Halil împreună cu diferite vedete sau oameni cunoscuţi în Turcia, stăteau mărturie că făcea meseria asta demult şi bine. Imaginile erau oarecum o „garanţie” a constanţei calităţii kebabului servit în localul său de-a lungul anilor.

Ne-am strecurat până în capătul sălii pe lângă mesele simple şi cam înghesuite în spaţiul mai degrabă lung şi strâmt. Am urcat apoi o scară pe care nu încăpeau doi oameni fără să se atingă ce ducea spre o parte supraînălţată care ocupa o treime din spaţiu raportat la suprafaţa de la parter. Cu spatele la o chiuvetă minusculă, a cărei prezenţă în local m-a intrigat puţin, am unit două sau trei mese şi ne-am aşezat ca într-o lojă aşa încât să vedem tot ce mişcă.

Un chelner a apărut să ne ia comanda de băuturi. Vorba vine. Fiind un local tradiţional băuturile puteau fi apă, ayran sau băuturi carbogazoase, americăneşti nu turceşti, nicidecum tradiţionale, dar purtătoarele avantajului de a nu conţine alcool. Din fotografiile alb negru care înţesau pereţii din jurul mesei, asupra noastră veghea prietenos Atatürk. Nu erau poze din acelea gen cultul personalităţii pe care eşti constrâns de o situaţie politică să le expui în prăvălie chiar dacă ai o activitate privată ori silit pe faţă de un regim să atârni la loc de cinste imaginea conducătorului iubit. Cât timp mă zgâiam la pereţi au sosit câteva sticluţe cu condimente şi două farfurii cu ceapă şi roşii tăiate felii.

Părintele republicii era înfăţişat în diferite ipostaze, mai mereu în mulţime sau înconjurat de oameni apropiaţi. Oare lui ce îi plăcea să mănânce?

Un semn care trona undeva sus deasupra uşii de intrare interzicea haios folosirea tacâmurilor. Gazdele mi-au atras atenţia asupra unei fraze scrisă în spatele nostru, deci vizibilă celor care intrau, care zicea să-ţi mănânci degetele. Pe o farfurioară cineva dintre ai noştri, care ştia mai bine cum se face, amestecase cu dibăcie câte puţin din fiecare condiment. Din această combinaţie făcută ad-hoc urma ca fiecare după gust să îşi presare pe kebabul gătit simplu în cuptor.

Carnea de miel tăiată cu satârul cubuleţe mici, aşezată între două straturi lucitoare de pita a sosit purtată pe două tăvi de metal acoperite cu hârtie. Am început să mâncăm. Rupeam bucăţi mici din pita picurată din belşug cu grăsime cu care apucam apoi bucăţelele fragede de carne. Era atât de moale încât aproape nu era nevoie să o mesteci.

Nu sunt nici specialistă în arta culinară şi nici consumatoare de kebab, dar am găsit prânzul acela delicios. În momentul când omul ne pusese tăvile în faţă mi s-a părut cam puţină mâncarea pe care trebuia să o împart cu încă două persoane. Am topit tot, gustând şi din bucăţelele de grăsime şi organe (delicatese bonus) pe care le-am descoperit sub stratul de lipie de deasupra, iar la sfârşit mi-am dat seama că fusese de ajuns.

Nu aveam burta plină şi nici nu mă ghiftuisem. Am rămas cu o senzaţie de saţietate, aşa încât seara la cină aproape nu m-am atins de nimic. Iar degetele nu mi le-am mâncat, cum îndemna înscrisul de pe perete, dar mărturisesc că mi le-am lins binişor înainte de a la spăla la chiuveta mică de lângă scară.

PS. Între noi fie vorba, toată povestea asta ar fi mers de minune cu un pahar de vin rece sec. De orice culoare.

Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas

Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.

Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!