Dacă săptămâna trecută ţi-am povestit despre magie, şi nu orice fel de magie, ci aceea a creativităţii, pentru recomandarea acestei săptămâni m-am gândit să rămânem în aceeaşi notă şi am ales de pe raful meu „Casa spiritelor”, de Isabel Allende.
Din nou o autoare de succes, o scriitoare faţă de care părerile sunt împărţite. Mă întreb dacă există vreun artist care să nu atraga atât recenzii pozitive, cât şi negative, pe lumea asta. Poate că doar cel lipsit de faimă e ferit de ochiul critic, cel căruia combinaţia de talent-erudiţie-muncă-marketing nu i-a rodit niciodată. Iar Isabel Allende nu face parte din această categorie, dimpotrivă. A scris multe cărţi, romane de ficţiune sau memorii şi, din cât am citit până acum şi din ce am mai aflat, toate sau majoritatea sunt bazate pe experienţele sale de viaţă.
Am citit-o prima dată pe Isabel Allende înainte de a pleca în călătoria către Chile. Nu puteam porni spre America de Sus şi ţara de la capătul lumii fără să arunc măcar un ochi pe câteva versuri scrise de Pablo Neruda sau de pe o carte de Isabel Allende. De la ambii am luat cărţi de memorii, pe care le-am şi recomandat în lista de Cărţi pentru pregătirea unei călătorii. Nu m-aş fi oprit doar la acestea, dacă aş fi ştiut cât de mult se leagă şi alte romane ale Isabelei de istoria ţării din care a trebuit să fugă.
Cartea pe care o recomand azi este o carte în care povestea unei familii se desfăşoară într-un cadru fără nume, dar pe care îl recunoaşte oricine e cât de cât familiarizat cu relieful şi natura rebelă din Chile sau evenimentele politice care au zguduit poporul chilian. Deşi e un roman care se încadrează, ca stil, în ceea ce se numeşte realism magic, realitatea nemachiată a unor perioade tulburi din povestea ţării nu pare a avea deloc a face cu ficţiunea. Magia, în acest caz, devine un mod prin care personajele evadează dintr-un context care se dovedeşte a fi în mare parte inuman, imposibil de suportat. Sunt momente în care citeşti şi te întrebi până unde se poate ajunge, cât se mai poate îndura şi dacă nu cumva totul este o exagerare, din dorinţa de a face povestea captivantă, şocantă. Din documentare şi alte surse ştiu însă că tot ce s-a întâmplat în Chile, ca şi în alte părţi de lume temporar conduse de tirani (inclusiv România), a fost inimaginabil de dur. Personajele feminine echilibrează balanţa, iar povestea lor desfăşurată de-a lungul a trei generaţii e sensibilă, inteligentă, magică. În lumea femeilor din familie se crează legăturile, se intră în contact cu spiritul sau cu spiritele, se iubeşte şi se iartă, se dezvoltă înţelegerea, empatia şi oaza aceea de pace în care ai nevoie să te retragi uneori pentru a suporta realitatea. Această componentă nu mi se pare deloc exagerată, dimpotrivă, dovedeşte originalitatea cu care autoarea abordează un subiect greu, cu multe personaje puternice şi o naraţiune originală, pe mai multe voci.
Într-un discurs pe TED, Isabel Allende spunea: „De asta am nevoie pentru personajele din cărţi: o inimă pasionată. Am nevoie de nonconformişti, dizidenţi, aventurieri, proscrişi şi rebeli care pun întrebări, încalcă regulile şi îşi asumă riscuri. Oamenii de treabă cu bun simţ nu sunt personaje interesante. Sunt doar foşti buni soţi” (apropo, urmăreşte discursul de mai jos, vei râde şi vei plânge cu lacrimi adevărate).
Se înţelege de ce Isabel Allende construieşte în Clara, Blanca şi Alba (bunică, mamă, copil) personaje feminine atât de interesante şi puternice. Şi de ce cărţile ei au un mesaj feminist şi sunt plasate în contexte sociale problematice. Revenind la Casa Spiritelor, există şi un personaj masculin important, cel care unifică şi domină asupra tuturor generaţiilor. Moşier, soţ, conservator, senator, în cele din urmă bunic, Esteban Trueba are un caracter mizerabil şi face tot ce poate face mai rău un bărbat în mai multe vieţi. Cu toate acestea Isabel Allende reuşeşte, nu ştiu prin ce minune sau abilitate scriitoricească, să te ajute să-l ierţi, să-l priveşti cu milă, să-l înţelegi… atât cât te lasă inima.
“Judecat după standardele ficţiunii istorice populare, romanul „Casa Spiritelor” poate fi considerat puternic şi original. Exact ca în relaţia pe care Esteban Trueba o are cu tânărul revoluţionar îndrăgostit de fiica lui, am început prin a dori să omor cartea şi am sfârşit cu un mare respect faţă de ea” spunea un critic mai puţin entuziasmat şi indulgent ca mine, Christopher Lehmann-Haupt, pe 9 mai 1985, în The New York Times.
M-aş bucura să spui şi tu ce părere ai avut la finalul cărţii, dacă ţi-a venit să o omori (sau să mă omori, pentru că ţi-am recomandat-o), sau dacă ai respectat autoarea pentru un roman de debut ce îţi rămâne mult timp în minte.
PS:
- Există şi film după carte, cu o distribuţie extraordinară (Jeremy Irons , Meryl Streep, Antonio Banderas, Winona Ryder, Vanessa Redgrave, Glenn Close, Maria Conchita Alonso…). E greu să placi un film după ce ai citit cartea, Clara e cam bătrână atunci când e tânără (dar pentru că e Meryl Streep ierţi orice), magia se cam pierde, dar tot cred că filmul acesta poate fi văzut, chiar şi după ce ai citit cartea.
- O nouă carte de Isabel Allende, Amantul japonez, tocmai a fost lansată la Humanitas. Am citit-o și nu mi-a plăcut foarte mult.
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
