Undeva pe la începutul lunii decembrie, anul de grație 2017, m-am trezit povestind unei prietene că nimic din ceea ce fac nu-mi dă o stare de euforie așa cum o face desenul. Nici scrisul, nici fotografia – deși toate acestea îmi plac enorm și îmi pot oferi satisfacții mai mari pentru că am ajuns în faza în care le cunosc, le stăpânesc cât de cât și nu mi-e rușine cu ceea ce iese din mâinile mele. Nu aș putea să spun același lucru și despre desen.
– Și de ce nu desenezi? a fost întrebarea.
– E târziu, am răspuns. Trebuia să mă fi apucat de asta mai devreme, sau măcar să mă țin atunci când am început.
– Nu e niciodată prea târziu, mi-a zic ea.
– Poți face oricând asta, mi-a mai spus și Petra, când am avut o discuție similară cu ea.
M-am gândit și mi-a venit o idee: ce-ar fi să fac câte un desen pe zi? Ceva simplu, ceva ce văd? Nimic complicat, fără pretenția de a fi bun sau măcar terminat? I-am spus despre asta lui Alex. Ca de obicei, el mi-a zâmbit și m-a încurjat. Timpul a trecut și n-am mai vorbit despre asta. Eu m-am răzgândit, mi-am spus că nu voi avea timp, că e o idee nebună și proastă, că voi fi penibilă și că nu va interesa pe nimeni să vadă niște mâzgăleli.
A venit seara de Crăciun. Moșul a adus cadouri frumoase tuturor. Când l-am deschis pe al meu, am găsit un set de creioane și un bloc de hârtie pentru acuarele. Eu renunțasem la idee, dar Alex îmi dovedea că el nu a renunțat la dorința de a mă susține. La câteva ore după sosirea Moșului am scris aceste rânduri. Am decis să fac această promisiune aici pentru că sunt conștientă că dacă nu mă fac de râs în public, nu am nicio șansă să învăț sau să mă țin de cuvânt.
Merită să încerc. Chiar dacă o fac doar pentru mine, doar pentru a descoperi dacă pot sau nu, și tot va însemna ceva. Nu vreau nici să primesc laude, nici să plictisesc pe careva. Singurul motiv pentru care amestec acest vis personal cu un blog de turism este dorința de a călători și a desena ceea ce văd, într-o bună zi. Încep cu o provocare lunară și casnică, deocamdată.
La începutul fiecărei săptămâni voi deschide o galerie în care voi încerca să adaug zi de zi ceva nou. Vezi mai jos prima încercare, un ren care s-a pierdut de Moșul și locuiește la noi, sub pom.
Dacă voi reuși să pun ceva pe hârtie, zilnic, începând de azi până pe 25 ianuarie, voi prelungi perioada până la un an. Rămâne de văzut. Dacă vrei să mă urmărești, să mă critici sau să mă îndrumi, voi fi foarte recunoscătoare. Nu te aștepta la ceva sofisticat sau corect, nu pornesc chiar de la zero, dar nici de la zece. Nivelul meu este unul de începător și timpul disponibil limitat. Nu știu nici eu la ce să mă aștept, cum va ieși sau dacă voi face față. Știu sigur însă că e un experiment care îmi va face plăcere, atât timp cât îl voi putea duce.
Rezultatele se văd mai departe…
Aceasta a fost săptămâna 1. Urmează săptămâna 2.
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
